Author

Smaranda Vornicu

Browsing

Ca şi atunci când ai un copil, creşterea unui animal mic şi incredibil de fluffy implică nu doar distracţie, ci şi responsabilitate. Odată stabilită rutina papa-caca-pipi şi depăşite primele lecţii, în aceeaşi măsură adorabile şi stresante, de arte marţiale, stăpânul de pisică începător se aşteaptă la instalarea unei rutine armonioase şi paşnice. Dar nu. Nicidecum. De parcă ar avea un copil preşcolar, pisi-masterul va constata că a venit deja vremea înscrierii la grădiniţă. Cu activităţi opţionale cu tot. Dintre acestea aş aminti aici doar două: canto şi alpinismul. Canto-ul este una dintre pasiunile de o viaţă pentru o pisică adevărată. După minusculele „miau”-uri de bebe, care topeau inima întregii asistenţe, felina domestică va dezvolta un repertoriu vast, pe care îl va exersa de câte ori are prilejul . Pentru debut, va fi aleasă binecunoscuta „arie a milogelii”. Ori de câte ori pisicul va fi evacuat cu de-a sila în afara…

Lista de hoteluri pe care v-o propun nu este un top aşa cum se cuvine. Pentru că am amestecat palace-uri şi hoteluri de reţea, 4 şi 5 stele, după cum m-au mânat nostalgia şi amintirile. Luaţi-l drept un top sentimental, mai degrabă decât unul turistic. Dacă aveţi drum prin regiunile şi oraşele respective, nu ezitaţi. Pe oricare dintre hotelurile acestea l-aţi alege, nu veţi avea surprize neplăcute. 5. Hilton Budapesta Pentru tot românul care şi-a petrecut o parte din ultimul sfert de veac străbătând Europa cu maşina, Hilton Budapesta a fost şi rămâne un popas ideal pe drumul către Vest. După 10 – 12 ore pe şosele, în special româneşti, înţesate cu camioane, gropi, căruţe, beţivi împleticiţi, vaci, câini, bătrâne cocoşate sub legături de surcele şi curbe fără vizibilitate, eşti rupt. Vezi triplu şi eşti umflat cu băuturi gazoase, chips-uri şi altele asemenea, cumpărate bezmetic de prin benzinării. Tot ce…

Mai ţineţi minte cum arătau meniurile sărbătorilor noastre în vremuri comuniste? Cum improvizau mamele şi bunicile tot felul de gustări din ce nu aveau? Îmi amintesc si acum gustul pastei de sardine frecate cu unt, sare de lămâie şi pătrunjel tocat mărunt. Sau felul în care se înmulţea bucăţica de telemea ori pumnul de măsline cu tot felul de adaosuri, ca să rezulte o cremă sărată şi tare de îţi spărgeai capul cu ea, pe care de-abia o puteai întinde pe felia de pâine. Coana mare, olteancă mărunţică şi neagră în cerul gurii, boieroaică scăpătată de Caracal, făcea întotdeauna scandal când se aşeza în capul mesei şi vedea aşa expoziţie de teribile străduinţe culinare. „Păi bine, mă Dico”, îi spunea ea bunică-mii, „în halul ăsta ajunserăm, de ne dai sărăciile astea de antreuri? Pe vremea meeeea, nici săpătorii de şanţuri nu mâncau aşa ceva. Aducea tac-tu mare cu şareta de…

Nu este prima oară când o declar: urăsc să prăjesc! Orice reţetă care menţionează prăjeala în ulei, într-o tigaie, mă pierde. Şi asta nu pentru că nu îmi plac lucrurile crunchy ori pentru că am obsesii dietetice (orice lucru bun, consumat cu măsură, nu te omoară), ci pentru că mă înnebuneşte chestia cu uleiul care sare în toate direcţiile, umple maşina de gătit, pe mine şi ambientul pe o rază de câţiva metri buni. Poate că trebuie să mai studiez procedeul, or fi aspecte tehnice (cum ar fi temperatura uleiului, adâncimea lui ori dimensiunea tigăii) care îmi scapă. Una peste alta, evit cât pot, dacă pot, astfel de reţete. Acestea fiind spuse, fobia mea legată de prăjit nu mă împiedică să am pofte monstruoase când vine vorba de chiftele rumene, fierbinţi ori de minciunele deep fried, cum făcea bunica. Minciunele pe care,jur cu mâna pe şorţul meu de bucătărie, le…

Zilele trecute am descoperit o reţetă japoneză care face furori pe internet like almost all things Japanese: un cheesecake supersimplu, din doar 3 ingrediente. I se mai spune Japanese cotton cake sau souffle cheesecake. În criză de timp şi de alte idei, am zis să o încerc. Zis şi făcut. Rezultatul a fost foarte gustos – e uşoară, aeriană, nu prea dulce. Singură observaţie: data viitoare o fac într-o formă mult mai mică în diametru sau dublez cantitatea,dacă folosesc aceeaşi formă. Sau poate încerc una dintre reţetele mai complexe pentru această prăjitură,cu mai multe ingrediente şi cu metode de preparare mai complexe. Însă, pentru clipe disperate, când năvălesc musafirii peste tine şi n-ai chef să le dai aceeaşi îngheţată cumpărată, cu nişte fructe trântite deasupra, este alegerea ideală. Ingrediente 3 ouă – gălbenuşurile separate de albuşuri, albuşurile puse la frigider până când vor fi folosite 120g ciocolată albă 120g cremă…

Mango-ul este unul dintre fructele mele favorite. E dulce, parfumat, cu o textură cremoasă şi cu o culoare superbă. Un grup (sau mai multe) de cercetători britanici şi de alte naţii a concluzionat că este şi foarte sănătos – ne-ar proteja de tot felul de boli, prin conţinutul său în polifenoli antioxidanţi, vitamine (C şi A, în mod special), betacaroten şi fibre. Ciudat, dar mango-ul face parte din aceeaşi familie de plante cu fisticul şi nucile caju. În afară de deserturi, smoothies şi salate de fructe, este un excelent ingredient pentru marinate de tot felul. Chiar dacă e scump, prefer să îl cumpăr pe cel premium / gold , gata de mâncat, cu care am garanţia că poate fi folosit imediat, fără să îl pun în pungi de hârtie sau în ziar, in camara, şi să aştept câteva zile să se coacă. Sau să uit de el şi să îl…

Când eram mică, „sparanghelul” era un fel de chestiune mitică, de graal culinar. În capul meu de copil, suna la fel cu „arhanghelul”. Apărea episodic şi însoţit de oftaturi nostalgice în povestirile bunică-mii despre „cum trăiam noi la Caracal ca la Viena şi veneau delicatesele ca apa pe Dunăre” şi în amintirile părinţilor mei de prin restaurante franţuzeşti. De când sparanghelul e peste tot şi se declina în alb şi în verde, îl cumpăr şi îl gătesc cu regularitate. în special în sezon. Cel mai frecvent (după cum se vede şi din alte reţete de pe blog), îl fierb la aburi şi îl mâncăm cu unt şi lămâie. Dar e al naibii de bun şi în quiche-uri ori pe grătar. De data aceasta, făcând un inventar al achizitiilor rătăcite prin străfundurile frigiderului, am colectat o legătură de sparanghel verde şi o cutie cu roşii uscate. A ieşit ce a ieşit,…

Aşa-i trebuie celei sau celui care – ştiind ce a păţit în alţi ani – se entuziasmează şi decide că e bine să „taie porcul” (pe din două) cu alţi membri ai familiei. Adică să cumpere jumătate de porc „din ăla de ţară, hrănit numai cu lucruri naturale, alergat pe pajişte, masat cu ulei de cocos şi pus să asculte Bach şi să bea Veuve Clicquot” . Aceea / acela se va trezi cu jumătate de congelator ocupat cu pachete de carne, despre care nu va mai ştii nici ce parte a porcului o reprezintă, nici dacă sunt din porcul de anul trecut sau din ăla de acum cinci ani. Asta pentru că tranşarea propriu – zisă, pe secţiuni anatomice şi depozitarea în apărătura frigorifică s-au produs într-o stare euforică pe bază de ţuică de prună şi de nostalgie de genul „Mais ou sont les conchons d’antan?”. Dar, aşa e…

Am publicat reţeta asta acum ceva vreme, aici. Însă, dacă tot m-a apucat nostalgia grecească, am zis că poate nu v-ar fi de prisos, mai ales că se apropie Paştele. Klephtiko (kleftiko) înseamnă „în stilul klephţilor”, adică al luptătorilor greci din rezistenţa antiotomană. Klephţii ăştia se retrăseseră în munţi şi, de acolo, lansau atacuri îndrăzneţe împotriva ocupaţiei turceşti. Dacă tot trăiau în munţi, trebuiau să îşi dezvolte un stil culinar propriu, pentru că nu putea pregăti mâncarea (desori furată) în vetre deschise, din care ieşea fum. Aşa că puneau carnea şi legumele în vase de lut, care se aşezau – la rândul lor – în cuptoare îngropate şi acoperite cu pământ. Cu reţeta asta, rezultă carne de miel care se topeşte în gură, caşcaval topit delicios, cartofi pufoşi şi un sos excelent cu vin alb şi arome de usturoi, ceapă, ardei copţi şi roşie zemoasă. Irezistibil de haiducesc şi de grecesc! Ingrediente…