Zău dacă mai ştiu cum trăiam înainte de codurile astea de toate culorile. În plus, dacă tot avem parte de ele zilnic, mi se pare esenţial să nu mai fie aşa, monocrome, ci puţintel mai nuanţate, cel puţin pentru cucoane. Să exemplificam. Cod orange somon: rochie cu bretele şi sandale uşoare. Cod portocaliu fluorescent: kaftan larg, de in, şi flip flops. N-ar fi o idee rea dacă li s-ar adăuga şi ceva imprimeuri: buline, dungi, ceva animal print sau geometric / floral. Mai ales când în Pipera plouă şi pe Magheru e un soare de te lipeşti de asfalt. Să ştim şi noi cum accesorizam: cod portocaliu intens cu zig zag-uri vineţii înseamnă cizme de cauciuc şi umbrelă la îndemână.

Revenind a nos moutons sau, mai exact, la vacile noastre normande, rămăsesem – în episodul anterior – la momentul în care mă urcam în avionul companiei Tarom. Destinul, sfinţii din catedrala de la Bayeux sau vreo făptură miloasă de la linia aeriană naţională a avut grijă ca lângă mine să fie un scaun neocupat. După ce am ţopăit în cârje pe tot culoarul, m-am prăbuşit pe locul meu şi nu prea m-am mai mişcat.  Am putut să îmi întind piciorul rănit şi drumul spre casă a fost rezonabil. Până la Otopeni.

Înainte de aterizare, m-am asigurat, discutând cu însoţitoarea de zbor, că au anunţat la Bucureşti faptul că au la bord un om într-un picior. Şi că este nevoie de un cărucior. Asta, mă gândeam eu, în ideea (hahahaha) că avionul merge la burduf şi nu ne lasă în mijlocul pistei, la autobuz. Evident, m-am înşelat. Trebuia să îmi închipui, după tonul evaziv al respectivei stewardese, care îmi tot repeta că, dacă am ţopăit până la locul meu, aş mai putea să ţopăi puţin, nu-i aşa?

Odată ajunşi la sol,  am aşteptat cuminţi să coboare tot poporul călător, ne-am luat calabalâcul şi ne-am îndreptat, disciplinaţi şi în trei picioare, către ieşire. Surprise! Am găsit acolo jumătate de echipaj, plus doi domni care se uitau la mine şi se cam scărpinau în cap.

„Şi ziceţi că nu puteţi cu cârjele pe scară?”

„Nu”

„Păcat. Că noi avem doar o platformă hidraulică pentru cărucior pe tot aeroportul şi e ocupată la alt zbor”

„Neplăcut. Şi ce facem acum?”

„Păi, mai avem un fel de scaun. Da’ n-o să vă placă.”

„Vedeţi altă soluţie?”

„Nu.”

Este adus respectivul dispozitiv. Pare fragil.  Mi se spune să mă aşez. Mă execut. Sunt legată într-un fel de centură de paraşutist.  S-o lăsa cu scripeţi şi frânghii?

„Doamnă, încrucişaţi mâinile pe piept şi uitaţi-vă numai în sus”

„Serios? Să îmi spun şi rugăciunile?”

Mă hurducăn vreo 10 minute pe scări în jos, fixată într-un hibrid dintre o roabă şi un cărucior de cumpărături. Safe on the ground.  Transfer în alt cărucior, ajungem la microbuzul special pentru handicapaţi. Mă apucă un plâns din ăla cu sughiţuri, de neputinţă şi de extenuare. Îmi şterg mucii şi rimelul cu ce apuc.  Barbati-miu mă mângâie drăgăstos pe umăr, încărcat ca un catâr cu toate genţile de mână.  În microbuz suntem noi şi o bătrână de vreo 250 de ani. Hohotesc şi mai tare, de propria mea milă. Nu e deloc funny să fii atât de neputincios. Microbuzul ajunge la clădirea aeroportului.  Ocolim pe punde putem, căci rampele sunt rare şi dosite. Ne urcăm într-un lift minuscul, în care patru oameni normali şi-ar suge burta ca să încapă. La controlul paşapoartelor, omor. Sute de oameni daţi jos din nu ştiu câte chartere, copii, nervi, paporniţe. Vreo doi mă cotonogesc, din neatentie, la ciolanul olog. Nici vorbă de culoar special pentru persoanele cu disabilităţi.  Căruciorul în care sunt transportată scârţâie şi geme din încheieturi. OK, m-oi fi îngrăşat io în Normandia, dar nici chiar aşa.

„Tinere domn, dotările aeroportului pentru persoanele cu disabilităţi sunt cam precare.” îi zic insului care mă împinge prin măruntaiele Otopeni-ului.

„Da, doamnă, aşa e. Păi căruţu’ ăla cu care v-am dat jos e interzis pe toate marile aeroporturi, că s-au întâmplat accidente cu el pe scări. De-aia v-am rugat să vă uitaţi în sus, să nu vedeţi cum arată şi să vă speriaţi,că vă mai scăpăm naibii pe-acolo.”

„Aaaaa, mersi, bine că îmi spuneţi acum. Nici ăsta pe care stau acum nu pare să o ducă mai bine.  Mă gândesc să scriu o scrisoare conducerii aeroportului.”

„Chiar vă rog, poate ne mai ajutaţi şi pe noi, să ne schimbe cărucioarele astea.”

Ajungem la banda de bagaje, tânărul îndatoritor ne aşteaptă cuminte şi mă împinge, pe hârtoapele asfaltului din faţa aeroportului, până în parcare. Îi mulţumim cum se cuvine şi ne despărţim cu promisiunea că o să semnalez în scris nemulţumirile mele celor care se ocupă de chestiune.

Aerul e fierbinte şi uscat. Miroase a mici şi, de undeva, pluteşte pe aerul serii o manea cu ondulaţii din buric. Intrăm pe un DN1 pustiu, de sâmbătă seară. Home. Mâine, mă duc la un mare spital bucureştean, să îmi văd de picior. Mă uit pe geamul deschis al maşinii, cu repetabila bucurie pe care o ai atunci când vezi locuri şi lucruri familiare. Bine că am ajuns acasă sănătoşi. 🙂

***

O prietenă cu suflet mare mi-a expediat, în regim de urgenţă, un cărucior. Sunt salvată, să zicem.  Am oarece autonomie de mişcare. Nu mă mai simt ca un prizonier frustrat. Mă pot duce să îmi iau, singură şi fără planuri machiavelice, îngheţata din congelator.

***

La marele spital.  Consortul indispensabil, demn de temenele şi pupături pentru eternitate, mă depune, în cărucior, la intrarea de urgenţă şi se duce să parcheze.

Se apropie de mine o cetăţeancă aferată.

„Acum aţi venit sau plecaţi?”, mă întreabă.

„Am venit.”

„Să îmi daţi căruciorul, că nu mai aveţi nevoie de el, văd că aveţi şi cârje.” Şi pune mâna pe braţul căruciorului.

„Nu vi-l dau, că e al meu.” zic politicos, dar ferm, şi îi desprind mâna inclestata pe căruţ.

„Cum al dumneavoastra?”

„Uite-aşa, al meu, adus de-acasă.”

„Păi şi eu ce fac, că trebuie să îl duc pe soţul meu la maşină?”

„Nu vă pot ajuta, doamnă, mergeţi la ghişeu şi cereţi un cărucior”

Pleacă pufnind.

Traversăm un labirint de coridoare pe care pâlpâie enervant neoane albăstrui. Oameni suferinzi, cu feţe supte de durere, se sprijină de pereţi. Ajungem la lifturi. Sunt 15 în total. Dintre ele, doar două pentru pacienţi şi vizitatori. Pline amândouă, precum troleibuzele comunismului. Liftiere nervoase, aer condiţionat lipsă.

„Staţi mai pe mijloc, n-auziţi, că dacă staţi pe margini ne oprim între etaje.”

Simt că mă ia cu leşin.

Rezolv ce aveam de rezolvat. Am gips nou nouţ. Şi o nouă radiografie. Pe care am plătit-o, pentru că, altfel, trebuia să mă duc la medicul de familie, să îmi dea trimitere. Pe masa aparatului Rx e un cearşaf dubios şi o pernă de vynil pătat cu stropi indescriptibili. Mă feresc, cât pot, să le ating.

Plecăm de la spital. Am o nevoie imperioasă să ajung acasă şi să mă spăl urgent pe mâini. Cu dezinfectant, dacă se poate. Normandie, unde eşti tu, Normandie?

 

 

 

 

3 Comments

  1. Smaranda, la urmatoarea vizita iti recomand spitalul Sanador; au o sectie de ortopedie impecabila; daca tot platesti, macar sa merite 🙂 Multa sanatate 🙂

    • Smaranda Vornicu Reply

      Multumesc, sunt abonata la Medicover, as fi putut sa ma duc acolo, insa asta e, acum faptul e consumat. 🙂 Multumesc mult pentru urari, asemenea.

  2. Smaranda Vornicu Reply

    Mersi mult 🙂 sunt pe drumul cel bun, chiar si intr-un picior 🙂 dar da, e destul de trist.

Write A Comment


The reCAPTCHA verification period has expired. Please reload the page.