In ultima perioada a vietii i se zicea Coana Mare ori Maia. In plina floare a varstei era poreclita ‘Generalul’, iar la vreme de tinerete se numea Anisoara, Anicuta ori Ana – in documentele oficiale.
Avea cel mult un metru si jumatate, iar la 76 ani a fost lovita de o masina si si-a fracturat femurul. Era vara, 40 grade afara, ea traversa de-a’nboulea intersectia de la Foisorul de Foc, grabita fiind sa ajunga la prietena ei, Garofitza, unde se punea de o partida de rummy.
S-a nascut in secolul XIX si a fost maritata de parinti, la 15 ani, cu un tanar locotenent si avocat. Familia ei era inrudita cu boierii Linaru si avea pamant in zona Scornicestiului. Pana sa se marite, traise mai mult inchisa in casa, cu surorile ei mai mici si cu guvernanta. Mai tarziu, povestea ca ii cunostea pe cei mai multi locuitori ai Caracalului dupa incaltari, nu ii vazuse la fata niciodata, insa – pe fereastra camerei de la demisol unde isi facea lectiile – le vedea tuturor botinele, ghetele ori pantofii.
A avut patru copii – doua fete si doi baieti. Pe al mai mic, Alexandru, l-a pierdut la doi ani, in urma unei infectii severe. Nu l-a uitat niciodata, iar portretul lui a stat intotdeauna la loc de cinste, deasupra sifonierului cel mare din lemn de mahon.
Si-a purtat intreaga viata parul lung, prins in varful capului cu un pieptan de baga cu sidef. Nu am vazut-o niciodata fara jaboul de dantela, prins cu o camee ori cu brosa ei de aur cu onix si mici diamante.
Pe barbatul ei, ajuns avocat faimos si deputat de Vlasca Romanati, l-a pierdut in favoarea unei actrite. Impreuna cu cei trei copii ramasi, mari de-acum, si-a incarcat tot calabalacul in Citroenul familiei si s-a mutat la Bucuresti, undeva pe langa Podul Izvor.
Tot pe Podul Izvor l-a asteptat pe bunicul, care o curta de ceva vreme pe bunica fara vreo dorinta aparte de insuratoare, i-a infipt varful umbrelei in pieptul uniformei de aviator si i-a spus rastit: ‘Domnule, fata mea nu e fata de branzar. Ori o iei, ori o lasi in pace!’
Sfarsitul celui de-al doilea razboi a prins-o cu o multime de bani lichizi, pe care i-a pierdut la stabilizare. A ramas fara nicio urma de venit. Si-a vandut o parte din bijuterii, si-a vandut camasile de noapte brodate de mana, apoi a trecut la fabricarea de pungi de hartie si curele de ceas, pentru o cooperativa obscura. Nu prea parea ea lamurita a propos de comunism, insa isi imagina ca ii ‘pacalea’ pe incruntatii lui trimisi cu ajutorul unui afis. Afisul asta (un fel de camuflaj, in capul ei) reprezenta un porumbel al pacii cu o creanga de maslin in cioc, dedesubtul caruia scria mare ‘Traiasca 1 Mai muncitoresc!’ . In fiecare an, de Paste, Coana Mare il punea in fereastra de la strada.
Prin anii ’60, pe cand sora bunicii se pregatea sa se ‘reintregeasca’ cu barbat-su cel fugit in Germania, Coana Mare a fost vizitata de un tovaras cu sapca si servieta. Dialogul a decurs cam asa:
– Buna ziua, tovarasa. Am venit sa va pun cateva intrebari.
– Da, poftiti, domnule. Luati loc. O cafea? O dulceata cu apa rece?
– Nu, multumesc. As vrea sa va pun cateva intrebari legate de fiica dvs.
– Da, da, sigur, luati loc. O visinata poate? Vai, da’ sunteti asa tanar. Sunteti insurat? Aveti copii?
– Da, sunt insurat si am copii, tovarasa. Dar sa lasam asta si sa-mi raspundeti si mie la intrebarile alea pentru care am venit.
– Imediat, sigur ca va raspund. Da’ de loc de unde sunteti, ca nu pareti a fi din Bucuresti?
– Nu, nu sunt din Bucuresti. Am venit de cativa ani din provincie. Acum, cu intrebarile alea …
– Sigur ca da. Nici eu nu sunt de fel din Bucuresti, da’ m-am obisnuit. Deh, oras mare, cinematografe, tramvai. Dvs. va place cu tramvaiul?
– Sigur ca imi place cu tramvaiul. Uitati ce vroiam sa va intreb eu …
– Da, stiu, de fie-mea vroiati sa intrebati. Ehee, greu cu fetele astea. Dvs. aveti si fete?
Uite asa, pret de vreo douazeci de minute, pana cand tovarasul si-a pus sapca, a apucat inciudat servieta si s-a ridicat sa plece, epuizat de atata chestionare.
– Doamna, e tarziu si tre sa plec. Mai trec eu pe la dvs. altadata.
– Daa, sigur ca da, ca si mie mi-a facut mare placere sa stam de vorba. Da’ inainte sa plecati, ati putea sa imi mai raspundeti si mie la o intrebare?
– Da, sigur, ce vreti sa mai stiti?
– Domnule, vroiam si eu de mult sa aflu: Gheorghiu Dej asta a fost membru de partid sau nu?
Tovarasul cu sapca nu a mai revenit pentru alte detalii.
Coana Mare a avut, de-a lungul copilariei mele, vreo zece pisici. Pe toate le chema Mona. Toate Monele erau golance, revenind acasa dupa lungi absente, tavalite si cu burta mare. Coana mare le spala, le dezpurica si se aseza, cu ele in poala, la fereastra, langa tradafirul ei japonez. Le scarpina intre urechi si le murmura incetisor: ‘Ce ma fac eu cu tine, curva mica?’
Dupa ce Coana Mare a murit, faceam ordine impreuna cu mama prin lucrurile ei, cand am descoperit o cutie plina de sfori si sforicele. Niciuna mai lunga de 5 cm. Pe cutie scria asa:’ Sfori care nu mai sunt bune la nimic.’
Coana Mare a fost strabunica mea, iar fotografia mea preferata e cea in care e costumata pentru bal mascat. In Regina din Saba!
25 Comments
Monumental personaj Anicuţa cea micuţă. Absolută :))
Iar scriitura care o evocă este un deliciu, Zâno-muzo-peste-măsură-de-simpatico!:)
Deea, multumesc! asa personaj nu poate inspira decat o asemenea scriitura 🙂
tare grasa…
m-ai emotionat un pic..
am reusit? chiar cu si Coana Mare cea dolo?
Am rasu-plansu cu multe lacrimi…
Oana, nu plange, ca Maia a fost dama vesela 🙂
Nu m-am putut abţine. Am postat povestioara pe wall-ul meu din Facebook:), s-o citească lumea toată :))
Wow, Coana Mare face cariera! Mersi, Deea. Asta a fost unul dintre motivele pentru ca am scros postarea asta. Pentru ca vietile unor femei extraordinare sa ramana plutind in atmosfera net-ului forever & ever 🙂
se apropie momentu sa fac ficatu de pui… zano, da-te indarat.
ma dau, pitice! ai tot locul la dispozitie.
Savuros personaj strabuzana! Beton conversatia cu tovarasu’ iar intrebarea de final, absolut geniala! Uite-asa le-nchizi gura la toti aia care incearca sa te incolteasca: nu degeaba cea mai buna aparare e atacul 😀 Iar cutia cu ” Sfori care nu mai sunt bune la nimic” mi-ar fi placut s-o … adulmec 🙂 un pic …
Lucia, strabu’ era desprinsa din ‘Gaitele’ !
Zano, as fi pus doua like-uri ( ceea ce nu-mi prea sta in fire 😀 ), dar nu ma lasa ofticosul asta de WordPress!
tre sa le scriem, sa schimbe regula 🙂 mersi frumos!
superstrabunica,aduce cu verisoara mamei mele,Ica,un deliciu si ea
o generatie de cucoane de fier 🙂
faină străbunică, Generalul. dar în ciuda platoșei tari, se pare că avea un suflet înțelegător și aplecat spre iertare, de vreme ce le primea acasă pe Mone, cu drag, chiar puricoase și borțoase
da, era lacrimoasa tare cand venea vorba de pisici. pe noi ne cam alerga cu bastonul – nelipsit dupa ce si-arupt piciorul! 🙂 i se spunea Generalul, pentru ca plecarea de acasa, in vreo vizita, se facea in urmatoarea ordine: in frunte ‘Generalul’, mai apoi gineri-su (bunicul, comandor de aviatie) si la urma fie-sa (bunica-mea, care stingea luminile si incuia usile in urma tuturor) 🙂
extraordinar personaj.
iar cutia aia cu sfori….e nenorocire curata.
da, de multe ori ma gandesc la ea cand vine vorba de micile absurditati ale vietii 🙂
” Sfori care nu mai sunt bune la nimic”!!!!! =)) Doamne, ce m-a distrat! Ca si pisicile Mone, de altfel. Smaranda, esti fantastica! Dar parca tu n-o stii deja!
Splendida scriitura. Jos palaria in fata „Generalesei” !
Multumesc, Dani si bine ai venit! 🙂
Pingback: La mulţi ani ţie!
Buna ziua
Am vazut povestea de mai sus. Extraordinara si tipica de altfel pt vremurile de demult. Persoane fara multe cunostinte (in afara de franceza si pian), poate, dar cu un bun simt din nastere si educatie. In fine…
Ce v-as ruga. Am si tocmai lucrez la o genealogie a familiei Linaru si m-ar interesa cateva date in plus, daca le aveti si daca ar putea fi impartasite.
Numele de nastere, de casatorie, date etc.
Multumesc, M.-A. P.