Oricine vei fi, Primarule…

M-am născut şi am crescut în Bucureşti. Oraşul ăsta e parte din mine, el e fundalul amintirilor mele. Aici e strada unde am sărit şotronul, aici sunt cimitirele unde dorm ai mei, aici e maternitatea în care l-am născut pe fiul meu. Aici sunt şcolile în care am învăţat, clădirile în care am muncit, aici sunt teatrele şi librăriile şi bibliotecile şi parcurile mele. Din Popa Nan şi până în Kiseleff, din Calea Victoriei şi până în Domenii, sunt răspândite casele în care am locuit. Pe şinele de tramvai de pe Strada Traian, m-am întors, desculţă, pe o ploaie torenţială, de la examenul de admitere la facultate. În Herăstrău, am fost sărutată pentru totdeauna. Pe Podul Izvor m-am plimbat, nu doar o dată, cu străbunica mea. În mijlocul Pădurii Băneasa şi nu la Grădina Zoologică, am văzut pentru prima oară o căprioară. Pe Strada Sborului, m-am rătăcit ca într-un text al lui Eliade. În Austrului, am prins cutremurul din ’77. Iar în Amzei l-am petrecut pe decembrie ‘89. Şi pe iunie al lui ‘90. Oricine vei fi, Primarule, şi cam orice ai face sau nu ai face, nu vei dezlipi vreodată oraşul ăsta de sufletul meu. Pentru că eu sunt bucureşteanca.

Aşa că ascultă-mă bine, Primarule din viitor, căci aşa vreau să arate Bucureştiul meu:

Vreau să miroasă a zăpadă în aerul curat de iarnă, a pământ reavăn în martie, a tei în luna lui mai şi a vânt cu ploaie şi fum de frunze arse prin grădini în octombrie. Nu a gaze de eşapament, nu a cauciuc încins şi nici a gunoaie arse prin gropile de la periferie.
Vreau să îl pot străbate pe jos, cu bicicleta, cu maşina ori cu autobuzul fără să îmi rup picioarele, fără să îmi blestem semenii şi zilele, fără să te ocărăsc în fiecare secundă.
Vreau ca – atunci când îl privesc de undeva, de sus – să îl pot vedea luminos şi aerisit, armonios in forme şi curajos în verticale, deschis pentru oamenii lui şi pentru lumea întreagă.
Vreau să mă plimb pe străzi vechi care şi-au păstrat istoria. Vreau să îmi pot aminti în linişte că am mai trecut pe acolo şi altădată, fără teama de a nu mai recunoaşte nimic.
Vreau ca oraşul să fie viu, să fie teafăr şi sănătos, să fie buricul acestui pământ, aşa cum se cuvine.
Vreau să curgă apă curată la robinet, să se aprindă becurile şi flacăra maşinii de gătit. Întotdeauna. Vreau să funcţioneze telefonul, televizorul şi internetul. Întotdeauna. Vreau să vină ambulanţa la timp şi să mă ducă la un spital civilizat, când şi dacă va fi nevoie. Negreşit. Pentru că eu îmbătrânesc, Primarule.
Însă în urma mea vine copilul meu, care e tot bucureştean. Şi vor veni copiii lui. Care vor fi tot bucureşteni. Şi ei vor avea nevoie de caldarâmuri bune şi largi, de şcoli cumsecade, de locuri în care să muncească şi să viseze şi să trăiască frumos.
Vei spune că vreau cam multe, Primarule. Dacă aşa ţi se pare, atunci fă bine şi gândeşte-te de câteva ori, înainte de a veni să mă rogi să te votez. Dacă nu iubeşti oraşul ăsta aşa cum îl iubesc eu, mai e timp să te răzgândeşti.