Noemi Meilman mi-a amintit că astăzi e Ziua Internaţională a Poeziei. Cât mai avem poezie, vă invit să o sărbătorim. Eu am dezgropat nişte versuri de tinereţe, din volumul intitulat „Se plâng de mine îngerii”.
primăvară senilă,
uitându-şi direcţia, pierzându-şi sensurile,
renaştere prematură şi debilă,
şchiopătându-şi versurile.
anotimp amorţit şi sclerotic,
troznindu-şi încheieturile, scuturându-şi rugina,
cu debutul brusc şi haotic,
când se-aprinde lumina.
haină nouă, deja ponosită,
recompusă pe tighele mai vechi de o mână abilă,
contur de vopsea irosită
primăvară senilă
***
fără tine, nu am gust, nici miros,
mă lovesc, bâjbâind, de faptele simple-ale zilei
şi nu e niciun cuvânt,
niciun gând să spargă învelişul strâmt
unde mă ascund de absenţă;
în ultima vreme, nici măcar nu mi-e frig
în dimineţile cu fum îngheţat.
şi palmele mele îşi pierd învelişul tactil.
de unde-atâta glas să te tot strig,
sunetul e invizibil
timpul inutil
şi totuşi,
eu te aştept în staţia facultativă
a acestui miracol pustiu.
***
maşina de scris visele s-a stricat
iar noi am fost parte din toate zilele,
din toate faptele,
de la primul venit la ultimul plecat,
undeva, afară, Cercul Polar a crăpat,
troznind înfundat peste lume,
ce de cântece minunate s-ar fi intonat
şi câte adevăruri fără de umbră ni s-ar fi predicat
despre noroiul din Cornul de Aur,
despre viaţa roz pe Coasta de Azur
despre lumea neagră din Coasta de Fildeş
însă, ce păcat!,
acum, în culmea desăvârşirii,
în culmea iertării,
maşina cea mare de scris visele s-a defectat.
Fotografie: Janek Laanemäe
