Era 8 Martie, ziua mamei. Şi ea, mama mea, avea 53 de ani. Afară, aveam parte de o primăvară bezmetică, cu soare care îţi dădea speranţa la colţul străzilor şi vânt îngheţându-ţi şira spinării şi optimismul, de cum ajungeai la umbră. La Spitalul Elias, un cunoscut medic a transformat ziua aceea de primăvară într-una dintre cele mai urâte şi triste din viaţa noastră. Ei nu i-am spus diagnosticul exact, o ştiam fragilă şi retrasă în sine după moartea tatei. Am dus-o cu maşina până aproape de casă.  În colţul străzii, s-a întors către mine şi mi-a spus, cu ochi goi: “Lasă-mă aici, vreau să merg un pic pe jos, să mă gândesc.” Am privit-o îndepărtându-se cu umerii căzuţi, strângându-şi colţurile carre-ului Hermes în jurul obrajilor traşi, cu pasul minuscul. Am plâns.  Pentru frumuseţea ei, pentru inteligenţa ei, pentru felul în care a ştiut să ne facă oamenii care suntem. A…