Când eram mică, „sparanghelul” era un fel de chestiune mitică, de graal culinar. În capul meu de copil, suna la fel cu „arhanghelul”. Apărea episodic şi însoţit de oftaturi nostalgice în povestirile bunică-mii despre „cum trăiam noi la Caracal ca la Viena şi veneau delicatesele ca apa pe Dunăre” şi în amintirile părinţilor mei de prin restaurante franţuzeşti. De când sparanghelul e peste tot şi se declina în alb şi în verde, îl cumpăr şi îl gătesc cu regularitate. în special în sezon. Cel mai frecvent (după cum se vede şi din alte reţete de pe blog), îl fierb la aburi şi îl mâncăm cu unt şi lămâie. Dar e al naibii de bun şi în quiche-uri ori pe grătar. De data aceasta, făcând un inventar al achizitiilor rătăcite prin străfundurile frigiderului, am colectat o legătură de sparanghel verde şi o cutie cu roşii uscate. A ieşit ce a ieşit,…