OK, stiu, fiecare dintre noi ii iubeste pe ai lui. Ii protejeaza, ii educa si se straduie sa le ofere tot ce isi doresc. Pana aici lucrurile par a decurge firesc. Ceea ce va intreb, insa, este altceva: de ce noi, ca popor, nu ne iubim copiii?
Vi se pare ca exagerez? Bun. Atunci sa va intreb cateva lucruri. De ce permitem sa fie ucisi – la propriu – de indiferenta, de lene si cinism? De ce le refuzam tratamente medicale de cea mai buna calitate? De ce marsam la un sistem educational defect, sufocant si viciat? De ce ii lasam expusi trivialului, superficialului, furandu-le minunea senina a copilariei? De ce traim cu neputinta perpetua de a impaca valorile pe care incercam sa le transmitem cu realitatea, predicand una si facand cu totul alta? De ce ii lasam sa ne vada umiliti, frustrati, cu fruntea plecata a renuntare? De ce ii parasim in uitare, maltratati, exploatati, infometati? Si asta cu toate ca nu traim in vreun regim taliban ori in vreo uitata tara de nisip sau de jungla umeda. De ce ii mai concepem, de ce ii mai nastem?
Vi se pare ca sunt patetica? Se prea poate, insa cauza asta nu poate fi pledata altfel. Iar daca nu va pot atinge la sentiment, hai sa o luam – la fel de patimas – si pe calea logicii. Ne sperie faptul ca sistemul de pensii ori cel de sanatate sta sa intre in colaps, iar peste cativa ani vom fi o natie de sclavi-pensionari-asistati-social? Sigur ca ne sperie, mai ales in conditiile in care – de vreo 20 de ani incoace – sporul natural al populatiei romanesti e unul negativ. Cu alte cuvinte, nu facem destui copii. Iar de cei pe care ii facem, ne batem joc. Putinii care, prin sansa sau prin pura determinare, reusesc sa isi fructifice talentele ori capacitatile, sunt expediati cu un sut in fund – sau se expediaza singuri si scarbiti – la studii sau joburi de aiurea. Si mai putinii care se intorc, dupa o asemenea experienta, sunt tratati cu suspiciune si precautie, ca niste bolnavi contagiosi.
Si atunci va intreb din nou: de ce nu ne iubim copiii? Daca pe noi nu reusim sa ne tragem de par din apele tulburi in care ne zbatem, de ce ii condamnam si pe ei la acelasi destin de rumegatoare de mlastina? Conteaza atat de mult ca nu sunt ‘ai nostri’, ci ‘ai altora’? Sterge asta spaima ori durerea din ochii oricarui copil, deodata cu vinovatia noastra colectiva? Ori speram ca, printr-o ‘fericita’ mutatie genetica, ‘ai nostri’ sa devina acei pradatori cu colti lungi si constiinta ingusta, care sa ne salveze pe noi – si numai pe noi, parintii lor biologici, la batranate si neputinta, de toate relele lumii pe care ne pregatim sa le-o lasam mostenire?
Photos: Adam Jones
14 Comments
ca să încerc măcar un răspuns, mi-ar lua câteva pagini. dar tema este foarte ofertantă şi acută. şi totodată cronică pentru societatea românească.
simplist, nu ne iubim copiii pentru că suntem români.
neamul lucrului făcut de mântuială, prin definiţie.
neamul lipsei de reguli, protocoale, legi, limite.
experţi perverşi în încălcarea lor acolo unde există.
campioni la furtişag, minciună, şmecherie. devotaţi perniciosului ”las că merge şi aşa”.
apare o regulă/lege, prima grijă a românului este cum să o fenteze.
şi cred că putem continua înşiruirea până mâine fără să ne repetăm.
că e în familie, la şcoală, la spital, pe stradă, la altul în ogradă, toţi
trăim îm acest mediu, îl tolerăm fiecare într-un grad sau altul sau înnebunim aproape la fiecare încercare de a fi corect şi onest.
asta văd, trăiesc şi învaţă deopotrivă şi copiii.
eu nu văd decât o spirală fără ieşire.
agneswood,
mama,tatal, bunicii,fratii si surorile, verii, verisoarele, prietenii si neprietenii de pe strada pe care-ai crescut tu erau (si probabil mai sunt) cu totii iubitori ai lucrului de mantuiala,campioni la furtisaguri, minciuna, smecherie?
ai fost crescuta in cultul perniciosului „las ca merge si asa”?
copiii tai sunt (sau vor fi) educati doar de mediu?
sau poate ca tu esti o elvetianca furata la nastere din motive necunoscute si adusa in aceasta tara de experti perversi …
incearca sa gandesti si altfel decat in clisee.
intrebarea era alta, iar raspunsul corect nu l-ai nimerit.
nu pentru ca ar fi un singur raspuns corect.
ci pentru ca o simpla insiruire de lozinci nu va rezolva niciodata o problema.
balaur,
nu am pretenţia să rezolv problema, dacă aş fi avut puterea, o făceam demult.
mi-am expus doar o părere, ciuntită şi aceea tocmai din cauza complexităţii discuţiei.
şi, da, sunt o elveţiancă furată la naştere care nu a ştiut că trebuie acordul tău prealabil pentru a scrie ce gândeşte.
😀 o elvetianca furata ar fi stiut cu certitudine ca nu are nevoie de acordul niciunui balaur ca sa scrie ce gandeste, dar ca e mai sanatos sa si gandeasca ceea ce scrie.
ma tem ca te-am prins: esti romanca!
ca si mine dealtfel 😛
Off, cum sa nu ne iubim copiii? Ii iubim, chiar mult, de aceea acceptam tacuti atatea compromisuri, de aceea mergem la un job care nu ne place si e prost platit, de aceea ne platim toate darile, de aceea mergem la vot, desi nu avem cu cine vota, de aceea respectam TOATE legile, ca sa nu fim intemnitati iar ei sa ramana singuri, de aceea tacem, in loc sa fim in strada. Noi ii iubim, dar „ei” ne urasc pe toti, fara exceptie, fie ca suntem copii sau adulti.Nu suntem decat o turma de oi, buna de munca si docila. Din cauza lor am ajuns apatici, lasi, superficiali, smecherasi si toate celelalte. Ne-am intors de unde am plecat, la frica si la sentimentul de vina. Frica ne apartine, vina nu-i a noastra, decat ca suntem extrem de toleranti .Atat de toleranti incat ne depersonalizam. Ne autodesfiintam. Ca popor.
balaur
încă o dată, că văd că nu ai înţeles. cele scrise de mine reprezintă întocmai ce gândesc despre subiectul în cauză. nu am intrat în detalii pentru că ar fi prea lung.
faptul că ai altă părere nu te îndrituieşte câtuşi de puţin să mă acuzi că nu gândesc, să dai sentinţe. nu gândesc la fel ca tine, eventual. până una-alta văd că nu ai expus nici un alt răspuns.
@ all: oricat ar fi de dureros, nu pot sa neg ca agnes are dreptate. practicam respectul, responsabilitate numai la nivel verbal, iar solidaritatea ni se pare o vorba luata din lozinci. in stimp ce in alte sisteme de educatie, copiii sunt obligati sa participe la o activitate care se numeste ‘community services’, ai nostri sunt invatati ca mila si compasiunea sunt echivalente cu pomana data unui cersetor la semafor sau donatia de 2 euro in contul unui bolnav de leucemie. cred ca, in domeniul asta si un multe altele, ar trebui sa trecem de la insirarea problemelor la gasirea unor solutii de durata si gandite temeinic.
Sunt româncă şi nu am copii, dar nici nu gândesc că totul merge şi aşa. Pentru că nu merge şi aşa. Pentru că nu-mi place lucrul de mântuială, pentru că prefer să alerg pe holurile diverselor instituţii în loc să dau şpagă (nu am dat niciodată, ce tare sunt! – bravo mie).
Nu-mi place lipsa regulilor, furtişagul, minciuna, şmecheria. N-am încercat să fentez statul şi nici n-am de gând s-o fac de-acum înainte. Şi ca mine mai sunt o mulţime de oameni, numai că nu poartă haine ţipătoare ca să-i vezi de la un kilometru. Şi dacă nu îi vezi, nu înseamnă că nu există. Problema e că nu vezi această majoritate a oamenilor normali (da, majoritate) atunci când ai creierul setat să observe doar comportamentul nefiresc, mârlănia şi idioţenia.
P.S. Ce diferenţă e între un redactor al grozăviilor de la ora 5 şi un om care vede doar scursura din sufletele semenilor?
@ TNH: Si atunci, daca majoritatea asta exista – si sper din tot sufletul ca da, exista – de ce stau lucrurile cum stau? De ce tu si altii ca tine nu devin masa critica in societatea romaneasca, astfel incat lucrurile sa stea altfel? Eu nu pot spune despre mine ca sunt un cetatean model, un om asa cum mi-as dori sa fiu, atata timp cat permit ca grozavii precum cea ce la Giulesti sa se intample. Si sa trecem cu totii peste asta ca peste un fapt divers.
nu e scursura din sufletele oamenilor, e felul lor de a fi sau a devenit felul lor de a se ” descurca”. încearcă să creşti copii aşa cum îţi doreşti în acest mediu şi vei vedea cum tot ce le inoculezi tu acasă este anulat în primii 100 de m de la ieşirea pe poartă, pe stradă, în autobuz, la semafor, la ŞCOALĂ (din nefericire), la primărie, în salonul de spital, you name it, e acelaşi lucru, de către această majoritate de oameni normali.
îl dai la şcoală toamna asta dar nu ai nici cea mai vagă idee unde va ajunge petse 12 ani . ce filiere sunt posibil de urmat, ce examene vor fi de dat, care fel de bacalaureat îl va conduce în ce direcţie, nimic nu e structurat clar şi precis astfel încât să mai depindă doar de capacităţile elevului să îşi urmeze calea.
li se propune dascălilor să se completeze de-a lungul vieţii de elev un act cu date despre evoluţia lui pe mai multe planuri, toată lumea sare în sus că asta nu ar fi decât ceva formal şi încă un demers birocratic. nu îi trece cuiva prin cap că asta ar putea fi făcut chiar serios, ca în ţările civilizate şi ar putea fi de folos în alegerea unei traiectorii în viitor.
nu îi poţi interzice copilului să meargă cu mobilul la şcoală pentru că şi profesorul vorbeşte în timpul orei, să nu se machieze când profa de română vinde produse oriflame în clasă, să nu întârzie la ore atâta timp cât cel de sport încă nu şi-a făcut apariţia de luni de zile, să nu fumeze când un prof sympa îi face cu ochiul şmechereşte dacă îl surprinde, etc.
şi dacă copiii cu mamă şi tată mai au şanse, nu mai vorbesc de cei care nu au avut acelaşi noroc.
îl vezi minor cerşind pe stradă şi îl ignori, îl înjuri sau îi dai ceva, bani sau mâncare. nu l-ai ajutat cu nimic, de fapt. îl vezi fumând, consumând alcool la greu (!!!!), nu faci decât să îl prezinţi la ştirile protv şi tot aşa putem enumera până mâine.
dacă ar exista acele reguli, norme şi românul care să le respecte , poate în 100 de ani s-ar putea mişca ceva.
iartă-mă, zâna, cred ca mi-a cam sărit ţandăra . o să mă abţin să mai răspund ceva la această postare. promise.
Nu-i nimic, agnes, nu ma supar – eu stiu prea bine despre ce vorbesti. Mi-as fi dorit, insa, ca discutia sa o ia in alta directie, cea a propunerii de solutii, nu tot in ‘pointing fingers’.
De ce eu, voi sau alţi oameni nu formăm o masă critică? Nu ştiu, dar cred că are legătură cu faptul că nu ştim unul de celălalt. Multă vreme am crezut că sunt singura ciudată care vine cu pretenţii. Da, recunosc, am pretenţii. De la toată lumea, dar în primul rând de la mine. Ştiu că orice schimbare pe care vreau să o văd în oameni, trebuie să se producă în mine prima dată.
Concret, cred că o soluţie pentru combaterea mârlăniei este să nu o accepţi. Când nu-mi convine ceva, iau atitudine. Câteva exemple mărunte: am fost mai demult până la Primărie (m-a trimis mama să iau o hârtie de acolo, şi cică trebuia s-o iau fix la ora 14). Tanti de acolo avea program de la 13 la 15. Am ajuns la 14:15, am bătut la uşă, nu mi-a răspuns nimeni, aşa că am intrat. Îmi spune că am venit prea târziu, că trebuia să vin la 14. I-am adus aminte că deocamdată nu ne-am dat întâlnire în parc ca să-mi spună mie să vin la oră fixă. Ce, eliberează hârtii doar între ora 14 şi 14 şi 59 de secunde? Şi n-am ieşit din birou până nu mi-a dat hârtia, că doar avea program până la ora 15 (în timpul ăsta femeia de serviciu făcea curăţenie, că doar nu mai trebuia să vină nimeni, fiind trecut de ora 14).
Mulţi se bazează pe faptul că avem simţul ruşinii şi o să înghiţim orice. Dar nu-i chiar aşa, pentru că în viaţa fiecăruia vine o zi în care îşi dă seama că lui ar trebui să-i fie ruşine să comenteze, dar că altora nu le e ruşine să te calce în picioare şi să spună „vai, scuze, n-a fost cu intenţie”.
Pasul 2 după neacceptarea mărlăniei, miserupismului, etc. e să-i faci de cacao pe autori, ca atunci când m-am dus la bancă să-mi închid un cont.
La bancă erau diverşi angajaţi aşezaţi la câteva mese. O tanti foarte ţanţoşă de la una dintre mese îmi atrage atenţia că e liberă, şi că pot să merg la ea. La care eu îi răspund relaxată că prefer să mai aştept până se eliberează altă masă, că data trecută fix la ea am fost şi mi-a spus că aveam contul deja închis, deşi nu era închis, şi a trebuit să plătesc apoi o grămadă de bani drept comision de întreţinere a contului pentru cei câţiva ani în care eu chiar am crezut că e închis. Inutil să mai spun că niciun client din sală n-a mai vrut să se apropie de ea. Dacă i s-ar întâmpla mai des lucrul acesta, sigur nu şi-ar mai face target-ul la contracte.
Pasul 3: când un om de nimic îmi cere ajutorul pentru că ştie că sunt o fire miloasă, mă gândesc că din punctul lui de vedere sunt fraieră, sunt o vacă de muls. Şi atunci îi spun cu o voce plină de regrete că aş vrea, dar nu pot pentru că sunt ocupată să-mi tai unghiile de la picioare/mi-e lene/trebuie să freci nişte mentă şi asta îmi ia timp, etc. Efect garantat de flit.
Ca o concluzie, sunt blândă cu oamenii şi necruţătoare cu bestiile. Altă metodă nu cunosc deocamdată, decât civilizarea cu forţa.
P.S. Porecla mea este „Bomba atomică”.
Adica mergi pe varianta ‘ sa le/ne facem bine cu forta’ – e bine ca poti fi asa razboinica :).
Oricum, chestia cu cucoana de la banca mi-a placut mult de tot. Brava!