Au trecut 21 de ani de cand ai plecat. Un nepot se grabea catre tine, dar n-ai mai avut rabdare sa il astepti. Cat de curiosi eram cu totii sa te vedem bunic. Despre el, nepotul care iti poarta numele, afla ca e bine – inalt si frumos si incapatanat. Te vei bucura sa stii ca a fost daruit cu acel gram de nebunie, care ne face diferiti pe toti cei din familia asta.
Ce sa-ti mai spun de aici, de pe la noi? Multe s-au schimbat. A curs multa cerneala in legatura cu ‘viata si opera ta’ – stiu ca vei hohoti la aceste vorbe, uriasule timid! S-a scris chiar si o carte. Nu, probabil ca nu se va face si un film. Asta ar mai lipsi, plecati de-aici cu chestia asta, asa ai zice. Ah, si sa nu uit: i-am gasit pe toti – italienii tai aventurieri, imprastiati prin toate colturile lumii. I-am gasit si am descalcit o multime de fire. Acum imi e limpede – sunt linistita ca tu si ea, atat de frumosi si de grabiti, aveti o companie pe cinste acolo unde sunteti.
Dor de tine. Iti mai amintesti excursia la Histria, de unde am venit cu cele doua broaste testoase gasite pe marginea drumului? Ea era sa ne arunce afara, cu tot cu broaste. Noroc ca au evadat, nestiute, in iarba inalta de langa casa.
Dar de vinul alb si sec, baut intre zidurile cetatii de la Alba Iulia? Caramizile rosii, pomul inflorit si vacanta care abia incepea.
Nu stiu de ce, dar imi rasar in cap tot felul de prostioare. Cainii cu care veneai seara tarziu, purtandu-i in haina, langa piept. Noi dormeam, tu intrai tiptil si ii asezai pe pat. Pana dimineata, chimia caine-copii lucrase – nici macar ea nu se mai putea opune. Isi punea mainile in cap si spunea, razand: Iar ai venit cu o javra?
Cand te-am anuntat ce facultate alesesem, ai tunat si ai fulgerat. Mai bine imi spuneai ca esti bortoasa! N-ai sa intri niciodata! Apoi, mi-ai stricat surpriza. Pe aleea intunecoasa de langa blocul nostru, strigai catre fereasta de la etajul doi: Ai intrat, auzi, ai intrat! Revad cartusul de tigari pe care l-ai scos din torpedou, inainte sa plecam la Herculane, dupa prima mea sesiune de examene. Ia, fumeaza de-astea, sa nu te mai vad ca te ascunzi dupa colt, cu toate porcariile de mahorca! Asa ai spus.
Si orele fermecate – duminica, intre unsprezece si unu. Ea pregatea masa. Tu iti turnai un pahar de vin, apoi vorbeai. Despre Paris si Africa. Despre Hemingway, Arghezi si De Gaulle. Despre ‘Picturile Negre’ ale lui Goya si despre razboiul din Algeria. Despre procesul Eichmann. Despre Olimpiade si despre rugby. Despre Brel si Averty. Despre restaurante excelente si peisaje exotice. Despre cormorani si despre mistreti. Despre femei frumoase. Poate ca mai adaugai de la tine o tusa de culoare ici, un amanunt picant dincolo, dar cui sa-i pese? In lumea aceea, ingusta si previzibila, tu erai Povestitorul.
Recitesc ce am scris. Asa ai zice, asa ai face – observ ca ma repet. Nu am cum sa corectez. Pentru ca sunt atatea lucrurile care au ramas nefacute, vorbele care au ramas nerostite si oamenii care au ramas neiubiti.
4 Comments
e prima data cand plang citind ceva pe internet…
multumesc, Anda!
M-ai cucerit pentru eternitate Zana. 🙂 Nu stiu cum mi-a scapat articolul asta si nu l-am citit de pe 7, ca doar sunt abonata la newsletter, adica nu ratez nimic … Emotionant.
nu l-ai citit pentru ca e de pe blogu’ alalalt – zanaeficientei.wordpress.ro. asta e deocamdata ‘in lucru’ , transfer pe el incet – incet toate postarile vechi. ce scriu nou apare dincolo :0 ma rog, cam incurcat, dar se pare ca – deocamdata – nu pot transfera totul dintr-un foc. 🙂