Zilele trecute am publicat un mic text despre petele care ti se pun, vrei – nu vrei. Il gasiti pe Catchy.ro, aici.
Când v-aţi murdărit ultima oară? Şi nu mă refer aici la porcăielile încasate inerent în trafic ori la probele de terfelire urbană, prin praf, zloată şi baionete, pentru o simpla plimbare pe străzile Bucureştiului. Vă întreb când v-aţi murdărit la modul veselitor, copilăresc.
În ceea ce mă priveşte, nu e nimic mai eliberator decât să mănânci cu poftă un fruct copt, în timp ce sucul cel dulce ţi se scurge pe bărbie şi pe tricou. Nu e nimic mai grozav decât să pictezi cu palmele şi degetele, transformându-te chiar tu într-o multicoloră şi temporară operă de artă. O urmă de funingine pe vârful nasului, un sărut ştampilat cu ruj pe obrazul iubit, un cerc de vin roşu pe faţa de masa impecabilă, mărturie a unei cine excelente. Pete frumoase, murdărie optimistă, stropi de viaţă.
Dacă nu ştiaţi, murdăria te poate face mai fericit. Aşa au conchis oamenii de ştiinţă: unele bacterii, vieţuind în ţărână, pot stimula secreţia de serotonină, atunci când intră în contact cu pielea umană. Poate de-asta se distrează atât de tare pruncii noştri la groapa cu nisip. Unele dintre cele mai disperate momente ale copilăriei mele s-au petrecut în după-amiezile de duminică. Zi de mers în vizită. În timp ce bunica se chinuia să îl indese, cum-necum, pe frati-miu în hainele ‘elegante’, eu eram expediată afară – echipată cu şosete albe, rochie atât de apretată încât trosnea la cusături şi breton perfect pieptănat. Grămada de copii chirăia şi se alerga prin curtea blocului. Iar eu trebuia să aştept, domnişoara Imaculata prezidând graţios asupra zbânţuielii generala. Uff!
Câţiva ani mai tâziu, am declarat război petelor. Mâncăcioasă şi pofticioasă am fost întotdeauna, iar talentul de a-mi insira meniul pe îmbrăcăminte era cunoscut în familie. Bătălia finală s-a desfăşurat într-o vacanţă la mare. Mama îmi făcuse o rochie superbă, cu imprimeu delicat – deşi mă aflam la Eforie, rochia asta mă făcea să mă simt ca la Monte Carlo. Am păstrat-o neatinsă până în ultima seară a sejurului. Eram mândră nevoie mare, de mine şi de rochie. Helas, cum zice frantuzul, Soarta a complotat împotriva mea: chelneriţa mi-a turnat o porţie de pui cu sos în poală, atunci când toata lumea mă lăuda pentru performanţa incredibilă.
M-am resemnat şi am învăţat o mie şi una de metode pentru scoaterea petelor. Inclusiv a petelor de must. De pe haine, din păr, de pe mobilă şi de pe tavan. Asta mi s-a tras de la o sticla plina cu sus-numita băutură efervescentă, primită cadou atunci când am devenit stăpâna primei bucătării respectabile din viaţa mea. Dopul bine strâns, recipientul agitat atât cât trebuie şi efectul a fost garantat: o bomba purpurie cu explozie imediată. Mi-a luat luni de zile să şterg urmele dezastrului.
Mă întreb încă de ce, însă, în ultima vreme, am redescoperit plăcerea de a mă murdari. A început cu orele petrecute în grădină, cu genunchii pătaţi de iarbă şi unghiile dezgustător (ar spune unii) de murdare de pământ. A continuat cu operaţiunea de pregătire a gemului de fructe roşii, culese din aceeaşi gradină: picături de bunătate lipicioasă, întinse pe aragaz. Să-ţi lingi degetele, nu alta! Acum câteva zile, au fost dârele de rimel albastru, întinzându-mi-se pe obraz, în timp ce râdeam cu lacrimi la bancul spus de o prietenă. Stropi de viaţă, murdărie optimistă, pete eliberatoare.
Când scriu aceste rânduri, la televizor curge o reclamă despre un detergent neobişnuit, mult mai bun decât detergenţii obişnuiţi. Gândindu-mă la ştirile pe care calupul de publicitate tocmai le-a despicat, nu mă pot opri să nu ma întreb: mi se pare mie sau petele de pe haine au devenit mult mai importante decât cele de pe conştiinţe?
