Ou sont les meseriasi d’antan?

Unde sunt meseriasii si pravaliasii de alta data? Iata o intrebare pe care mi-o tot pun de cand m-am mutat (din nou) intr-un cartier vechi al Bucurestiului.   Vad peste tot urme : firmele ruginite, atelierele parasite, micile magazine – acum cu vitrinele prafuite, astupate cu scanduri ori cu cartoane rupte.  Mai rezista ici un tapiter, colo un cizmar – cam atat.  Ca sa nu fie uitati cu desavarsire si sa ramana, plutind improbabil in spatiul virtual, daca nu in memoria noastra de lunga durata, am sa ii insir aici pe cei care mi-au populat copilaria.

Sa incepem cu domnul Tudorica, macelarul.  Avea pravalia undeva pe Popa Nan: mica si curata, cu butucul voluminos, in care stateau, infipte si stralucitoare, cateva satare si cutite. Domnul Tudorica avea tichie, halat si sort alb, lung.  Isi ascutea harnic instrumentele de lucru si ii taia bunicii „cateva vrabioare fragede, pentru asta mica”.  Asta mica era speriata de domnul Tudorica, pentru ca o lua in brate, o arunca in sus, o prindea cu raset gros si o pupa cu tzoc.  Obrazul domnului Tudorica era usor nebarbierit si zgaria.  In plus, din galantarul lui ma priveau deseori ochii bulbucati ai capatanilor de miel.

Instalatorii: Domnul Razmerita si domnul Pishta.  Domnul Razmerita era scund, purta o sapca proletara si un halat albastru, cu maneci prea lungi.  Ca sa vi-l imaginati, ganditi-va la Dopey al lui Disney.  Sculele si le transporta intr-o servieta maronie, tabacita.  Eram fascinata de garniturile, oberteil-urile (sau cum naiba le spune), canepa si unsorile revarsandu-se din respectiva servieta.  Discutiile  sale cu bunica-mea despre cazanul din baie (obiect al fricilor mele de copil,  cu icniturile si sasaielile lui, cu ‘pastila’ de plumb care se topea atunci cand il uitam aprins, lasand monstrul sa inunde copios baia) erau grave precum consultarile medicilor la capataiul unui muribund.  Dupa vizitele domnului Razmerita, Mama Dica ma tara – inevitabil – la fierariile chimic-mirositoare de la Sfanta Vineri, ca sa cumpere tot felul de piese de schimb bizare.

Domnul Pishta era sotul lui tanti Margareta.  Locuiau ‘la pod’, adica intr-una dintre camerele de serviciu de langa spalatoria blocului.  Tanti Margareta era bruneta si dolofana, cu voce aspra si maniere repezite.  Ii placeau florile de plastic si ilustratele cu geishe care iti fac cu ochiul. Domnul Pishta era liber profesionist.  Adica om bun la toate.  Inclusiv la bautura.  Subtire si uscat, ca o scrumbie asezata langa un pahar cu vodca.  Domnul Pishta era chemat numai pentru urgente, atunci cand domnul Razmerita nu era disponibil.  ‘Ando, du-te si cheama-l pe Pishta, ca nu se aprinde boilerul!’ zicea bunica, iar eu eram obligata sa fac o excursie la mansarda.

Dupa cafea ma expediau la „Armeanu’ „, o pravalie de coloniale inspre Foisorul de Foc.  Inauntru – totul numai alama veche si miros de cafea proaspat rasnita.  Luam punguta calda cu cele cinzeci de grame de cafea si o adulmecam pana acasa.  Cand primeam bani de buzunar, imi cumparam si niste caramele cu lapte.  Asta in cazul in care nu traversam la ‘Verdun’, pentru bomboane Mentina (un fel de ‘After Eight’ comunist, cu oameni de zapada si Moshi Gerili pe ambalaj) si nuga trasa in ciocolata.

Duminicile erau zile de corvoada pentru orice copil sarit de sase ani.  Daca nu erai trimis la sifoane (ce nebunie mamutul ala de masinarie care incarca sifoanele!), te duceai la bors.  Borsul se vindea pe Strada Timpului, intr-o casa darapanata, cu fatada sprijinita in niste pari uriasi de lemn.  Borsereasa, cu sortz si uneori cu moatze in par, iesea in usa si imi lua sticla din brate.  O umplea dintr-un butoi, cu un polonic emailat si ciobit si mi-o restituia impreuna cu o privire severa. Pana acasa, din litrul de bors ramanea jumatate – stia ea ce stia!

Cand crescusem, se adauga cateodata un drum la „Batranelu'”, carciuma delabrata a cartierului.  Misiunea: doishpe mici si doua sticle de bere la jumate.  ‘Sa ti le dea de la rece, Ando, ca altfel e pishwasser!’ ma instruia Coana Mare.  ‘Si micii vezi sa ii ia din mijlocul gratarului, ca aia din margine sunt nefacuti!’ Eh, avea si ea ideile ei – multe si fixe.

Sa nu o uit pe Doamna Alice, care ne remaia ciorapii intr-o incapere minuscula, la lumina unei veioze ori pe Domnul Gheorghita, cizmarul, care ne schimba flecurile.  De pantofii pe comanda nu se ocupa el, ci Domnul Talpeanu, de pe Calea Victoriei.

Un alt personaj: Frosa, laptareasa.  Venea o data pe saptamana, cu galetile ei smaltuite, in care se aliniau borcane cu smantana, sticle aburite cu lapte si bucati galbene de unt.  Striga acut, o singura data, de pe aleea de langa bloc: „Lapteleeeeee!” Daca o ratai, asta era, asteptai pana saptamana viitoare.

Nu am voie sa o omit nici pe Geta.  Venea de doua ori pe an de la Buhusi, pentru curatenia generala.  Cu basmaua ei inflorata, al carei colt il tinea tras mereu peste gura cu putinii dinti imbracati in vipla.  Cu palmele batatorite, care nu se temeau nici de soda, nici de clor, nici de petrosin.  Cu mila ei fata de toate cele vii (mustele erau luate de o aripa si azvarlite pe geam.  ‘Du-te de-aici, nevertebrato!’ striga Geta in urma lor).  Geta, cu povestirile ei naturaliste despre nasterea prin santuri ori membrele amputate de batoza.  Geta, perpetuu uimita si perpetuu speriata de luminile orasului.

Hai, ca am deraiat rau pe miristile nostalgiei! Tot ce vroiam sa va spun este ca imi pare rau pentru orasul meu de atunci, pentru oamenii astia indemanatici.  Care produceau ceva, oricat de neinsemnat, cu mainile lor.  Ca sa va arat ca se poate, uite in poza cateva lucruri pe care le-am adus din Creta.  Toate produse de familii ori de mici cooperative grecesti.  Dulceata de masline  – suprinzator de buna.  Mastic  – strabunicu’ lui guma de mestecat.  Si o excelenta nuga cu migdale, imbracata in foi delicate si crocante.

Voi de ce fel de meserii si pravalii ale copilariei va aduceti aminte?