Ce bine e in parc! S-a mai racorit, soarele se fofileaza cumintit printre frunzele de deasupra mea, iar eu motai, cu un ochi intredeschis, precum zmeul din poveste.
Nepota-miu, Ion, care are 4 ani, se joaca in groapa cu nisip impreuna cu alti cativa tanci de virsta lui. Deodata, alearga spre mine strigand si razand nevoie mare. “Buni! Buni! Am gasit in nisip o comoara!” “Ce comoara, puiule?” “Uite!” zice el si imi intinde o manuta murdara in care troneaza ceva negricios, plin de tarana si de o forma nedefinita. Imi pun ochelarii pe virful nasului si simt ca lesin. E un caca. Un caca de caine, uscat, pietrificat aproape. “Vai, puiule, da’ asta e cah!”. “Nu e cah, buni, te rooog …” plange el disperat, cu lacrimi mari, care lasa dare pe obrajii prafuiti. ”Te rooog, buni, pune-l in geanta, ca vrea sa mi-l ia Cosmin. Te rooog, buni, nu fii rea..” Mi se face mila, scot un servetel, iau obiectul cu pricina, il invelesc bine–bine si il pun cu grija in poseta. Macar de n-as uita sa il arunc in primul cos de gunoi, asa cum am uitat de cioburile alea verzi de acum trei zile si de bucata de covrig uscat de acum o saptamina.
Ion se intoarce satisfacut spre tovarasii de joaca, dupa ce s-a lasat sters pe miini si a supravegheat cu maxima atentie operatiunea de conservare. Imi alung starea de somnolenta si incep sa observ ce se mai intampla in jur. Pe banca de linga mine, doi liceeni mananca seminte. Intrucat banca e pe jumatate descompusa, stau amandoi – ea si el – catarati pe speteaza. Ea rontaie fiecare samanta “delicat”ca un soricel si scuipa cojile cu feminitate, dar fara forta. El e mult mai tehnic, are antrenament si o strungareata cu care actioneaza rapid si fara compromis. Cand scuipa, o face cu siguranta de sine, la o distanta apreciabila. Cojile lui se aduna intr-o gramajoara din ce in ce mai substantiala, in timp ce ale ei se imprastie dezordonat, pe toata aleea. Tusesc cu subinteles si, atunci cand sunt sigura ca le-am atras atentia, ma uit catre cosul de gunoi dintre noi. Intorc capul plictisiti si continua sa rumege visatori.
Ochii imi cad pe o placuta verde, care se inalta in iarba parjolita si rara de peste drum. In afara de un tricolor semet, mai pot deslusi pe ea ceva legat de Primarie, de nu stiu ce program de protectie si, in centrul ei, urmatoarele cuvinte magice “Zona ecologica protejata” Mai sa fie ! Ce-o mai fi si asta? Incep sa imi framint mintea si sa imi amintesc daca am auzit cumva la stiri ca in parcul nostru de cartier ar creste floarea-de–colt sau ar trai niscaiva capre negre ori cocosi de munte. Nu e cazul. In afara de o tasnitoare cu apa putina si multa rugina, de cateva balansoare dezmembrate, de bancile precare si de caini comunitari, nimic nu traieste in parcul nostru. Cat despre flora, e mai degraba spontana, firava si uneori de-a dreptul mutanta. In afara de proaspata placuta de un verde optimist si bineinteles ecologic, nu vad nimic care ar putea sa merite protectia cuiva.
Un fior ma strabate. Si daca Primaria are planuri mari in ceea ce ne priveste? Poate ca si in parcul nostru se vor planta palmieri, vreun baobab, eucalipt sau straturi-straturi de orhidee. Dintre ramuri ar putea sa isi faca aparitia somnoroase-pasarele-ale-paradisului, papagali multicolori si maimute. Pe gazonul praspat tuns si intens irigat, s-ar harjoni gazele, pume si inorogi, impreuna cu potaile de maidan. Cu totii ne-am plimba pe aleile maturate, in deplina pace si armonie. Gardienii publici (cu casca coloniala si shorturi) ar trece brat la brat cu betivii, politistii si baietii de cartier ar avea dispute amicale pe teme de drept penal, iar de undeva de sus, dintre nori, pe fondul unei muzici suave, ne-ar privi, imaculati si serafici, Primarul de Sector si Responsabilul cu Spatiile Verzi.
Sunt zguduita. La propriu. De nepota-miu, care vrea la pipi. Urgent. Cum parculetul nostru nu poseda grupuri sanitare, ma uit in jur agitata, sperand sa gasesc o solutie in acelasi timp eficienta si eleganta pentru problema presanta. Copilul – copil, ce sa-i faci! – nu mai rezista si uda acum cu entuziasm unul dintre stilpii din teava ai miraculoasei placute verzi. “Ioane, ce faci acolo?! Nu e frumos, mama!” incerc eu sa ma scuz oarecum, uitindu-ma cu jena in jur. “Lasa, buni, ca o stropesc ca sa creasca mare si puternica.” Placuta ne priveste de sus, din inaltimile ei ecologice, ca si cum si-ar fi gasit, in sfirsit, menirea.
P.S. Mai multe locuri de joaca horror puteti vedea aici.
