Cam la vremea asta de început de iulie plecam în vacanţa de vară, la ţară. Pentru copilul bucureştean, lumea Munţilor Vrancei se deschidea imensă şi pe alocuri ameninţătoare. Eu şi Sorin eram cei mai mari în tribul de nepoţi ai Vornicilor, urmau Dan, apoi Radu şi Bogdan, despărţiţi între ei de doar câteva zile. Mai târziu, ni s-a alăturat Isabella. An de an, în seara dinainte de plecare, tata ne scotea, ca pe oamenii mari, la restaurantul Pescăruş – mititei pentru noi, bere pentru el. Apoi, în zori de zi, Mama Dica dădea trezirea şi ne ambala, somnoroşi şi emoţionaţi, în Dacia 1100, dimpreună cu sacoşe încărcate cu baghete Bucureşti şi geamantane pline cu spielhosen-uri, tenişi chinezeşti şi pălării de soare din doc albastru. De cum treceam, prin vadul cunoscut, pârâul Domoșita, aventura începea. După ce era dată deoparte poarta cea lungă din trunchiuri de copac, maşina tatei, încărcată cu…
Ce subiect mai potrivit pentru această zi în care sărbătorim copilăria, cu tot ce înseamnă ea, decât mofturile şi marotele alimentare ale anilor noştri de început? Da, recunosc, eu sunt copilul mofturos din titlu (Îmi asum folosirea timpului prezent. Greu de crezut, dar şi acum sunt la fel, cu tot blogul meu eminamente culinar). Un copil răzgâiat de o bunică emerită în bucătărie şi învăţat cu mâncarea bună de nişte părinţi gurmanzi şi umblaţi prin lume. Aşadar, ce uram să mănânc, atunci când eram mică? Lista nu e lungă, dar e valabilă şi azi. Să începem cu pielea de pui şi zgârciurile din supe, ciorbe şi mâncăruri gătite. Oroarea ororilor! Nu le mănânc nici astăzi. Gândul mă cutremură. Unica dată în această existenţă când am pus gura pe aşa ceva a fost într-o tabără, prin clasa a V-a, la Sinaia. E drept, în acea primă tabără din viaţa mea, am…