Nora, Polux, Ness, Gipsy, Tara, Alfa și Jay. Ăștia sunt toți câinii pe care i-am avut, din copilărie și până acum, în ordine cronologică. Și tot în ordine cronologică o să parcurgem poveștile lor. Astăzi, despre Nora. Mama și bunica erau împotrivă. Deh, cucoane cu boala curățeniei și cu grija mobilierului de familie. Coana Mare părea mai deschisă ideii, mai ales după ce își rupsese piciorul și rămăsese ușor (zicea ea)/ zdravăn (ziceam noi și doctorii) șchioapă. După chirăieli și vaiete, ai mei reușiseră să o mute din odăile ei de pe Strada General Dragalina vis-a-vis de noi, la hochparterul unei case cu curte la comun. Adică la „pușcărie”, după părerea ei. Tata era capul răutăților, el deschisese dezbaterea cu fraza: „Copiilor de la oraș le trebuie un câine, ca să învețe responsabilitatea pentru o altă ființă și interacțiunea cu animalele”. Discuțiile erau aprinse și însoțite, din tribune, de smiorcăielile…