Am lăsat-o mai moale cu scrisul în ultima vreme, pentru că Muza s-a săturat, probabil, de programul meu haotic şi a luat-o din loc către alte bloguri mai ospitaliere. Acum, dacă tot a venit vorba despre Muza asta, întotdeauna mi-am imaginat că seamănă leit cu bunică-mea, Mama Dica ot Bucureşti via Caracal. Trupeşă, pofticioasă, pragmatică până la cinism şi cu un umor din ăla oltenesc, care pişcă la lingurică, precum ardeiul iute. O puteţi cunoaşte mai bine aici. Perioada în care nu am scris pe blog coincide, ca să vezi, cu perioada în care am pus în paranteze şi chestiunea gătitului creativ. Aşa că mi-o pot imagina pe mai sus menţionata Muză zicând, în crescendo, următoarele: – Auzi, dragă, da’ tu nişte mâncare de oameni nu mai faci? Doar paste fierte, ca la mă-ta mare ailaltă? Şi salată?! Iar salată? O să vă crească dinţii ca la iepuri… Aţi înnebunit…