Coana Mare avea o sculă. Nu râdeți, că era importantă. Cu ea și doar cu ea, scoteai dopurile căzute în sticle și vișinele din vișinată. Invenția era compusă dintr-un mâner antiderapant-culisant și trei fire din sârmă galvanizată, ca niște gheare ușor paralitice. Apucai cu ele obiectul dorit și îl extrăgeai. După milioane de încercări. Tot Coana Mare avea un fluier de vardist cu capace de plută, atârnat mereu de mânerul noptierei, ca să alerteze lumea în caz că era atacată la miez de noapte. Pe toaleta cu blat de marmură roz, străbunică-mea ținea – între multe altele – o pompă cu Analcid, un binoclu de operă și un barometru. Pompa din tablă avea un piston care fâsâia teribil. Pe rezervor scria maaaaare OTRAVĂ!, iar alături era desenat un craniu rânjind ca pe steagurile piraților. Cu binoclul, Coana Mare se uita de la fereastră la chefurile pe care le…
Astăzi mai mult decât alteori, amintirile legate de familia mea au o însemnătate anume. Pentru că astăzi, gândindu-mă la toți cei dragi plecați prea devreme, prea abrupt și nedrept, realizez, o dată în plus, că lucrurile mici sunt cele în care ei rămân imprimați în ritmul fiecărei noastre zile ori anotimp, în cioburi de imagini, în fărâme de sunet, în arome purtate de vânt. Din astfel de minuscule și esențiale accente se compune memoria familiilor noastre, așa cum și-a propus să o recompună și Simona Tache, într-un nou episod al serialului său scris. Aceasta este mărturia mea despre gusturile, aromele și sunetele familiei. *** Dulce – parfumat e gustul familiei, precum cafeaua cu cardamom, pe care o bea soţul meu dimineaţa. Iute precum tonele de ardei jalapeno pe care fiul meu le-a pus, săptămâna trecută, pe o pizza pregătită cu mare măiestrie. Acru ca sucul de lămâie combinat cu albastru…
Într-un frumos și emoționant serial scris, Simona Tache a întrebat oameni din jurul ei despre întelesul pe care îl dau familiei. Pentru că familia înseamnă, pentru fiecare dintre noi, altceva anume. Ea are o amprentă fizică, emoțională și temporală unică, un aer și o istorie care o fac să fie a ta și doar a ta. S-a lăsat cu smiorcăială, normal, pentru că, oricât de bățos ai fi, nu se poate să nu simți că ți se umezesc ochii atunci când scrii, cu sufletul, despre ai tăi. Am răspuns și eu cum m-am priceput. Iar acesta e episodul de azi. *** Familia este celula mea de bază, fiecare dintre lucrurile care mă alcătuiesc într-un fel sau altul. Cum altfel să pui în cuvinte puţine ceva care înseamnă toate timpurile tale: ieri, azi şi mâine? Nu ai cum. În vorba asta încape atâta iubire de toate soiurile, atâta grijă şi atâta…
In fiecare an, cand se apropie sarbatorile, ma gandesc la toti cei plecati, la cei pe care nu ii mai vad, insa nu ii uit. Nu ma gandesc cu tristete si nici cu regret. Dor: asta e lucrul pe care il simt. Dor de caldura reuniunilor numeroase si galagioase de familie, de tabieturile si marotele varstnicilor. De doamnele aferate si de domnii in torpoarea lor bahica. De copiii abia struniti, imbracati in haine tepene si imaculate, cu freze lipite de cap si sosete impar cazute pe-o glezna. Anul asta ma gandesc in mod special la italienii familiei, poeti frumosi si exploratori nebuni, asa cum i-a imprastiat viata prin toate colturile lumii (inclusiv in Muntii Vrancei, caci altfel nu m-as fi aflat acum si aici, povestind). Priviti-i alaturi de mine si, cu ocazia asta, cunoasteti-ma mai bine.