Am tot felul de amintiri legate de prune. Dulceaţa de prune a bunicii mele, cu miez cărnos de fruct şi pieliţă parfumată, răsucită în siropul de culoarea nestematelor. Găluştele cu prune, tăvălite în pesmet auriu, mâncate fierbinţi, pe nerăsuflate, direct din castronul alb de porţelan. Pandişpanul cu rânduri soldăţeşti de fructe şi pulbere de zahăr deasupra. Prunele ascuţite de Anghelestii Vrancei, aruncate de-a valma în butoaie, fermentând dulceag, apoi decantându-se în alambicul fascinant, către picătura de ţuică aromată. Compotul de prune al Coanei Mari, turnat în bol potrivit de cristal, apoi uitat, în vârtejul sclerozei, pe servanta din sufragerie, pentru a deveni capcană veşnică a muştelor şi albinelor. Nobilele şi rotundele Reine Claude, masacrate pe româneşte în renglote, desfăcute în jumătăţi zemoase şi umplute cu miez de nucă. Prunele uscate, lipicoase şi medicamentoase, în săculeţul lor, pe rafturile din cămară. E sezonul lor, al prunelor. Aşadar, ce altceva mai potrivit…