Poate că aşa se întâmplă şi la voi acasă: atunci când fac o pască, toată lumea se bate pe umplutură. Mă rog, sunt şi reţete care fac excepţie, însă – de cele mai multe ori – masa se încheie cu cucoane la dietă (care îşi amintesc brusc câte calorii n-aveau voie să mănânce) şi copii mofturoşi („mamiiii, mie nu îmi place pâinea ahahahahasta!”) care lăsa în farfurie bunătate de crustă. În plus, recunosc sincer că sufăr de sindromul cozonacului de bunică. Nu au existat, nu există şi nu vor exista cozonaci cum erau cei ai bunicii mele materne. Punct. Legendarii cozonaci erau frământaţi cel puţin două ore, cu tot cu pauze de tras sufletul, erau galbeni, pufoşi, cu o umplutură pentru care am făcut fixaţie (miez de nucă dat prin maşină, frumos caramelizat împreună cu zahărul, totul stropit cu rom). „Ando, când frămânţi cozonacii, trebuie să curgă apă din pod!”,…