In fiecare an, cand se apropie sarbatorile, ma gandesc la toti cei plecati, la cei pe care nu ii mai vad, insa nu ii uit.  Nu ma gandesc cu tristete si nici cu regret.  Dor: asta e lucrul pe care il simt.  Dor de caldura reuniunilor numeroase si galagioase de familie, de tabieturile si marotele varstnicilor. De doamnele aferate si de domnii in torpoarea lor bahica. De copiii abia struniti, imbracati in haine tepene si imaculate, cu freze lipite de cap si sosete impar cazute pe-o glezna. Anul asta ma gandesc in mod special la italienii familiei, poeti frumosi si exploratori nebuni, asa cum i-a imprastiat viata prin toate colturile lumii (inclusiv in Muntii Vrancei, caci altfel nu m-as fi aflat acum si aici, povestind).  Priviti-i alaturi de mine si, cu ocazia asta, cunoasteti-ma mai bine.