Poate că s-ar fi iubit sau poate nu. De întâlnit, se întâlniseră în circumstanțe profesionale, am putea spune, pentru că ea era stewardesă la Tarom, iar el era călător frecvent pe ruta București-Paris și retur. Atunci când ea, mama mea, începuse să zboare pe această rută, colegele îi arătaseră un ins solid, cu carură de rugbist, și îi spuseseră: “Mariana, îl vezi pe tipul ală de pe locul de la fereastră? Cum, dragă, care?! Ăla cu nasul mare, care aduce cu Lino Ventura. Da, ăla! E Tudor Vornicu, corespondentul Agerpres la Paris. Vezi că moare de frică, nu îi place deloc să zboare. De cum decolăm, o să scoată sticluța plată de Remy Martin din buzunar și o să tragă câteva duști, să se calmeze. Nu îți fă griji, după aia adoarme tun, mai și sforăie uneori, doar să avem grijă să îl trezim când ajungem la destinație.” Așadar, se…
Astazi am sa fac un lucru care nu imi sta in fire. Am sa vorbesc, intr-un fel, despre tata. Poate ca blogul asta nu e cel mai fericit loc pentru asa ceva – printre retete de supa, recomandari de modele de pantofi si povestiri despre bunici disparute, un discurs precum cel de mai jos ar putea parea deplasat. Insa, in fond si la urma urmei, asta sunt eu, iar el – Tudor Vornicu – a fost tatal meu. O fac si pentru ca astazi am vorbit, cu ochelarii pe nas si cu ochi umezi, la festivitatile de inceput de an ale Scolii de Televiziune ‘Tudor Vornicu’. M-am bucurat, pentru ca viitorii cursanti s-au aratat suficient de interesati de viitoarea lor cariera, incat sa participe in numar mare la aceste festivitati. Sunt sigura ca majoritatea dintre ei nu prea stiu cine a fost Tudor Vornicu. Sper ca, pe parcursul anului de…