Cam la vremea asta de început de iulie plecam în vacanţa de vară, la ţară. Pentru copilul bucureştean, lumea Munţilor Vrancei se deschidea imensă şi pe alocuri ameninţătoare. Eu şi Sorin eram cei mai mari în tribul de nepoţi ai Vornicilor, urmau Dan, apoi Radu şi Bogdan, despărţiţi între ei de doar câteva zile. Mai târziu, ni s-a alăturat Isabella. An de an, în seara dinainte de plecare, tata ne scotea, ca pe oamenii mari, la restaurantul Pescăruş – mititei pentru noi, bere pentru el. Apoi, în zori de zi, Mama Dica dădea trezirea şi ne ambala, somnoroşi şi emoţionaţi, în Dacia 1100, dimpreună cu sacoşe încărcate cu baghete Bucureşti şi geamantane pline cu spielhosen-uri, tenişi chinezeşti şi pălării de soare din doc albastru. De cum treceam, prin vadul cunoscut, pârâul Domoșita, aventura începea. După ce era dată deoparte poarta cea lungă din trunchiuri de copac, maşina tatei, încărcată cu…
martie îngenuncheat sub zăpezi, maică, vine sfârşitul lumii!, dar vine frumos şi alb şi înşelător, ca o momeală pentru păcătoşi şi mi se cuvine un sfârşit de poveste, mi se rup cercuri de fier în jurul inimii; cerul nu se mai satură de nins, corpul meu bolnav de bine trebuie acoperit, ca martie îngenuncheat sub zăpezi, în această apocalipsă blândă, de care nimeni nu se mai sperie. O poezie veche – mi-am amintit-o privind pe fereastra. Si am ales sa o insoteasca o fotografie a bunicului italian, ratacit prin omatul romanesc. Voi ce ziceti, vine sfarsitul lumii?