Era 8 Martie, ziua mamei. Şi ea, mama mea, avea 53 de ani. Afară, aveam parte de o primăvară bezmetică, cu soare care îţi dădea speranţa la colţul străzilor şi vânt îngheţându-ţi şira spinării şi optimismul, de cum ajungeai la umbră. La Spitalul Elias, un cunoscut medic a transformat ziua aceea de primăvară într-una dintre cele mai urâte şi triste din viaţa noastră.
Ei nu i-am spus diagnosticul exact, o ştiam fragilă şi retrasă în sine după moartea tatei. Am dus-o cu maşina până aproape de casă. În colţul străzii, s-a întors către mine şi mi-a spus, cu ochi goi: “Lasă-mă aici, vreau să merg un pic pe jos, să mă gândesc.” Am privit-o îndepărtându-se cu umerii căzuţi, strângându-şi colţurile carre-ului Hermes în jurul obrajilor traşi, cu pasul minuscul. Am plâns. Pentru frumuseţea ei, pentru inteligenţa ei, pentru felul în care a ştiut să ne facă oamenii care suntem.
A mai durat un an şi puţin. Şi prea puţin. Un an de chin aproape continuu, cu încercări disperate de a găsi leacul-minune, cu zile de speranţă şi de depresie adâncă, cu momente insuportabile, în care îţi vine să îţi smulgi viaţa din tine şi să i-o dai celui drag şi bolnav. Cu clipele în care eram sunaţi de la spital, să meargă careva dintre noi acolo şi să înlocuiască becul ars din plafon, pentru că asistentele nu mai vedeau să schimbe perfuziile cu citostatice. Ori să aducem un spray împotriva gândacilor, care se urcau pe tot şi pe toate. Au fost zilele în care o hrăneam, ca pe un copil, cu supe şi piureuri, simţindu-i furia în faţa propriei neputinţe. Au fost medicii extraordinari şi cei mai puţin extraordinari. A fost cumplită zbatere, în momentele în care o priveam dându-se cu capul de masă din cauza durerilor. Şi a fost momentul dispariţiei ei, acel moment în care fratele meu a găsit doar o lumânare arzând pe noptiera de spital, pentru că nimeni nu s-a gândit să ne anunţe.
În tot timpul ăsta, am fost singuri. Ca o cetate sub asediu. Noi, cei din familie, câţiva prieteni şi atât. Încuiaţi, izolaţi aproape ermetic în universul acestei boli oribile.
***
După toate cele de mai sus, momentul în care am primit invitaţia de a vizita Hospice Casa Speranţei nu a fost unul uşor. Au năvălit înapoi toate amintirile, toată suferinţa şi toată singurătatea acelor zile. Tot dorul de ea. Au trecut peste 20 de ani şi rănile încă nu sunt complet închise. Nu vor fi niciodată. Aşadar, am ezitat, am evitat, am amânat. M-am gândit, aşa cum se gândeşte tot omul egoist şi comod al zilelor noastre, că mă voi încărca cu energie negativă, că va trebui să înfrunt imagini pe care nu doresc să le revăd. În cele din urmă, adultul din mine a câştigat. Şi am fost să aflu mai multe despre acest loc extraordinar.
Nu am găsit atmosfera rece şi impersonală a unora dintre marile spitale. Senzaţia aceea de staţie terminus, de înfrângere previzibilă lipsea cu desăvârşire. Am văzut saloane luminoase şi moderne, grija pentru pacient şi pentru familie, frumosul de jur împrejur. Am descoperit feţe zâmbitoare, poveşti extraordinare de încredere şi de devoţiune, grija pentru cele mai mici şi aparent nesemnificative detalii din viaţa cotidiană a pacientului şi a familiei sale. Un extraordinar efort de echipă, o determinare de o prospeţime pe care nu prea o găseşti în societatea noastră.
Voluntari creativi, echipe care merg pe teren zi de zi, încăperi luminoase şi funcţionale, umor şi bucurie autentică. O casă a speranţei, într-adevăr.
Chiar şi atunci când finalul e trist, când suferinţa devine imensă şi dezumanizantă, alături de tine sunt braţe pe care să te sprijini, umeri pe care să plângi, despărţiri în care nu eşti singur. Peste toate, bunătate şi demnitate.
Am plecat de la Hospice Casa Speranţei încărcată cu o energie nouă şi bună. Cu dorinţa de a povesti despre asta şi de a face ceva. De a ajuta aşa cum pot. Pentru ca alte mame şi alte fiice să treacă un strop mai uşor şi mai seren peste durere, peste despărţire.
Mergeţi la Casa Speranţei. Contribuiţi cu o oră de voluntariat, cu o cât de mică donaţie. Pentru că doar aşa putem schimba lumea în care trăim. Pentru că fiecare secundă luminoasă este o victorie. Pentru că doar aşa putem spune oricărei boli teribile şi nedrepte: “Astăzi, nu tu câştigi!”
Pe site-ul www.hospice.ro , vei găsi toată informaţia legată de Hospice Casa Speranţei, despre campaniile în desfăşurare, despre evenimente, despre modalităţile în care poţi sprijini acest proiect.
