Poate că s-ar fi iubit sau poate nu. De întâlnit, se întâlniseră în circumstanțe profesionale, am putea spune, pentru că ea era stewardesă la Tarom, iar el era călător frecvent pe ruta București-Paris și retur. Atunci când ea, mama mea, începuse să zboare pe această rută, colegele îi arătaseră un ins solid, cu carură de rugbist, și îi spuseseră: “Mariana, îl vezi pe tipul ală de pe locul de la fereastră? Cum, dragă, care?! Ăla cu nasul mare, care aduce cu Lino Ventura. Da, ăla! E Tudor Vornicu, corespondentul Agerpres la Paris. Vezi că moare de frică, nu îi place deloc să zboare. De cum decolăm, o să scoată sticluța plată de Remy Martin din buzunar și o să tragă câteva duști, să se calmeze. Nu îți fă griji, după aia adoarme tun, mai și sforăie uneori, doar să avem grijă să îl trezim când ajungem la destinație.”
Așadar, se știau din vedere, bonjour-boujour, vă mulțumim că ați zburat cu Tarom, chestii de genul ăsta. Asta până în ziua de iarnă în care, pe aeroportul Orly, Mariana l-a găsit pe Tudor așteptând-o. Și nu era singur. Ținea în lesă un prepelicar pătat, alb cu negru, o frumusețe de cățel!
– Bună ziua, Mariana!
– Bună!
– Am și eu o rugăminte maaaare la tine.
– Spune.
– Uite, câinele ăsta, îl cheamă Patou și e dresat pentru vânătoare.
– Așa… E simpatic!
– Daaaa, și foarte cuminte. Vreau să i-l trimit lui tata în România, are toate hârtiile în ordine, uite-le aici, doar să ai tu grijă de el până la București. Te așteaptă acolo fratele meu, Sergiu, îl recunoști ușor, e ofițer de pompieri. Zău ca e disciplinat – Patou, nu frate-miu, evident – n-o să îți facă nicio problemă!
Acum, nu știu sigur să vă descriu ce sentimente nutrea Mariana față de Tudor în acele momente sau cum s-a uitat Tudor la Mariana, cu ochii ăia blegoși și cu zămbetul lui ușor strâmb. Cert este că a convins-o să îl transporte pe Patou spre România. La fel de bine, nu știu care erau condițiile pentru transportul animalelor pe liniile aeriene române la acea dată sau unde o fi călătorit Patou cu ocazia primului său zbor cu avionul. Ceea ce știu, însă, este că zborul făcea escală la Viena.
Cum spuneam, era iarnă. Soare, frumos, o păturică de zăpadă proaspătă acoperea aeroportul capitalei austriece. Zborul Tarom aterizează fără probleme. Se deschid ușile, se cuplează scările, se fac formalitățile de debarcare pentru unii dintre pasageri.
Mariana – inimă milostivă și de animale iubitoare – se gândește că, în această pauză, bietul Patou ar merita o mică plimbare în aer liber. Apucă lesa, hai cățeluș să faci un pipi, ajung ei la ușă și acolo se dezlănțuie iadul. Patou cel cuminte și bine dresat amușină scurt aerul înghețat de afară și, cu determinarea unui adevărat câine de vânătoare, începe să mi ți-o târâie pe mademoiselle Vasilescu, însoțitoarea de zbor în uniforma ei bleu gris elegantă, de-a valma, berbeleac pe coate și pe genunchi, pe scara avionul în jos și apoi în zig zag-uri dezordonate prin neaua vieneză. Căci, ce să vezi, câmpurile de pe marginea pistei erau pline de iepuri dolofani, ieșiți din rabbithole să se bucure de lumina iernatică.
Mai proptindu-se în tocurile cui, mai zbierând comenzi haotice, Mariana Vasilescu reușeste într-un final să stopeze cumva cavalcada canină. Se adună de pe jos, își analizează genunchi însângerați, ciorapii făcuți ferfeniță și deux pieces-ul tăvălit prin ierburi și zăpadă. Apoi, cu o voce glacială și criminal de calmă, rostește către ceilalți membri ai echipajului, stupefiați de această scenă, următoarele cuvinte: “Să nu mai aud de Tudor Vornicu în viața mea.” Plus câteva alte panseuri și expresii colocviale, pe care mă abțin să le reproduc, din respect pentru memoria mamei și pentru cititorii acestui blog.
Cu Patou cel spășit tărșâindu-și lăbuțele în urma ei, demnă ca o regină dusă spre eșafod, mama urcă scara avionului. Avionul decolează, ea își oblojește rănile, avionul aterizează la București. Unchiul Sergiu, în uniforma regulamentară, se prezintă la aeroport conform programului, iar Patou îi este livrat, cu o politețe rece, de viitoarea doamnă Vornicu. Cea plină de plasturi și badijonată cu iod pe picioarele ei superbe.
Cum a aflat Tudor de peripețiile Marianei, nu știu. Ce o fi fost în capul lui, iarăși nu vă pot spune. Cert este că, la o vreme de la incident, la ușa bunicilor mei a sunat un curier. Care i-a prezentat mamei o cutie împachetată cochet, cu o duzină de perechi de ciorapi de mătase, un superb buchet de flori (trandafirii baccara pe carea ea îi adora), plus o carte de vizită, pe care Tudor adăugase, cu stiloul, o mică dedicație: “Aceste flori sunt primele, sper să nu fie și ultimele!”.
Știm deja că s-a lăsat cu happy end. Părinții mei se amuzau teribil și se priveau galeș, în duminicile când aveau tihnă și ne povesteau această întâmplare. Cartea de vizită o păstrez și acum, cu scrisul lui de îndrăgostit fixat în cerneala albastră, ușor decolorată de timp.
Destinul lui Patou nu a fost unul fericit. La un timp după ce a ajuns în Angheleștii Vrancei, a fost ucis de lupi, într-o altă iarnă cu zăpadă și viscol. Însă memorabilului Patou i-au urmat alți căței, aduși acasă de tata, ghemotoc la pieptul jachetei lui, depuși subversiv la miez de noapte, drept în camera noastră de copii. Despre toate acestea și multe altele, însă, într-un episod viitor …
