Acum câţiva ani, ne-am petrecut o săptămână în acest orăşel fantastic din Epir, în nord-vestul Greciei, pe lângă Preveza şi Igoumenitsa. Aşa cum fac de obicei, în astfel de situaţii, m-am documentat temeinic înainte de ajunge – nu de alta, dar asta îţi oferă nu doar o perspectivă interesantă asupra locurilor pe care urmează să le vezi, dar şi o înţelegere mai rapidă a „decorului” pe care, turist modern şi grăbit, urmează să îl ai în vacanţa ta leneşă, la soare.
Am ajuns la Parga cu maşina, după un drum extenuant şi aproape fără pauză, pe o autostradă care – după sute de kilometri într-un decor prăfuit şi plicticos – trece într-o succesiune de zeci de tuneluri (not my favourite thing). Una peste alta, sunt cam 1055 km (cam jumătate pe autostradă), deci vreo 14 – 15 ore de mers. Celor care s-au lăsat cuprinşi de deznădejde citind cât e de mers până şi de la Parga, am să le spun doar atât: 1. dacă sunt evlavioşi, drumul trece pe lângă mănăstirile de la Meteora; 2. dacă sunt cucoane, drumul trece pe langa drumul care duce la oraşul cu sute de magazine de blănuri, Kastoria. 🙂
Lichnos Beach, resortul în care am stat, arată spectaculos în poze, are o plajă largă (dar cu pietricele minuscule în loc de nisip), frumos amenajată şi mai are foarte multe scări de urcat şi de coborât. Pentru că e construit în pantă. Camerele sunt îngrijit decorate, luminoase. Restaurantul e bun, serviciile …. hmmm, pe alocuri … din Balcani.
Dar să revenim la Parga, subiectul nostru de astăzi. Orăşelul ăsta are o istorie extrem de zbuciumată. Pe scurt, a trecut – de-a lungul a patru secole – de la normanzi la veneţieni, apoi la francezi şi la britanici. În tot acest timp păstrându-şi un fel de statut de oraş creştin liber şi fiind dat pe mâna turcilor de vreo 3 ori (ca să nu zic vândut, că nu ar fi frumos) de către „protectorii” săi europeni. În cele din urmă, în 1819, vreo 4000 de locuitori ai oraşului, sătui de atâta protecţie occidentală, şi-au luat calablacul şi au plecat în Corfu, de unde au putut reveni abia peste o sută de ani, odată cu independenţa Greciei.
Cetatea din Parga, construită iniţial cu ajutorul normanzilor, a fost distrusă şi refăcută de mai multe ori. În 1537, Barbarossa însuşi a pus tunurile pe ea şi a făcut-o praf. Enervaţi de atâta demolare şi reconstrucţie, veneţienii s-au încăpăţânat şi au făcut-o de necucerit, cu ziduri impresionante şi opt turnuri de apărare. Când, în sfârşit, au pus mâna pe ea, otomanii nu au stat mult pe gânduri şi au plasat în vârful ei – ce altceva? – haremul şi baia turcească.
Picture perfect, colorată şi adunată în jurul unui golf spectaculos, punctat de insuliţe dotate cu pini şi mici bisericuţe văruite în alb, Parga este orăşelul perfect pentru o vacanţă grecească. Străduţe înguste, magazine şi boutique-uri, taverne cu terasă şi cafenele – ai tot ce îţi trebuie pentru seri perfecte de vară. Ziua, poţi explora plajele din împrejurimi şi poţi face nenumărate fotografii, unele mai spectaculoase decât altele.
Pentru amatorii de mitologie, în apropiere se află râul Acheron, unul dintre cele cinci râuri ale lumii subpământene a lui Hades. Dus e luntraşul Charon, cel care îi traversa pe morţi către underworld – au rămas nişte ghizi simpatici, care te plimbă pe mal şi te duc la o tavernă din apropiere, să te răcoreşti cu o Coca Cola de la gheaţă.
Pentru cei care preferă istoriile romanţate moderne, aş aminti povestea lui Konstantinos Kanaris, eroul din Parga al războiului de independenţă grecesc. Vajnic marinar, a incendiat nenumărate nave inamice, inclusiv nava-amiral a flotei turceşti. Se zice că înaintea fiecărei bătălii, Kanaris îşi spunea în barbă: „Konstanti, ai să mori!”. Dar nu a murit – la bătrâneţe, a intrat în politică şi a fost ministru şi prim ministru în mai multe guverne ale Greciei.
După atâta amestec de mitologie, războaie şi eroi, a venit momentul să ne gândim şi la mâncare. La capitolul gastronomie, la Parga am descoperit nişte vinuri albe remarcabile, precum şi minunata feta prăjită în foietaj, cu sos de miere, balsamico şi seminţe de susan. Midii excelente, langustine, creveţi şi salate, plus o mulţime de reţete de paste, moştenire – probabil – de la veneţieni. La Parga se mănâncă, se plimbă şi se zace la plajă în condiţii aproape perfecte. De la mine, 4 stele din 5 (pentru că plajele nu aveau nisipul cel mai fin şi pentru că, mai peste tot, trebuie să urci şi să coborî o mulţime de trepte, în soarele năucitor al verii elene).
Dacă v-am făcut poftă de ducă cu poveştile astea, daţi o fugă si pe blogul Simonei Tache, unde s-a pus de un concurs pe cinste, tocmai bun pentru o vacanţă în Grecia.
