Cred ca v-ati lamurit: toate revistele de moda il recomanda ca pe un must. Nu e colectie mai rasarita pentru vara care vine sa nu il includa – intr-o forma sau alta. Faimoasele dungi albe si bleumarin l-au consacrat inca de la 27 martie 1858, cand a devenit articol obligatoriu in garderoba oricarui marinar francez respectabil. Fiind foarte vizibile, se pare ca dungile usurau mult operatiunile de salvare in caz de ‘om la apa’. Dincolo de consideratiile fashioniste, pot spune ca am descoperit unul dintre cele mai rezistente si versatile elemente de vestimentatie: tricoul marinaresc. Si nu oricare, ci pe cel de la Armor Lux. Compania a fost fondata pe la 1938, la Quimper, un orasel din Finistere. Daca aveti nevoie de dovezi pentru a va convinge cat de rezistente sunt produsele lor, pot adauga ca – la ora actuala – Armor Lux fabrica uniformele pentru angajatii cailor ferate si ai politiei…
Nu, pe bune, chiar ma doare-n cot. Si ma supara si spatele. Pe umezeala si frigul asta, hai sa zicem ca am o scuza si nu e din cauza varstei. Nu imi plac sporturile de grup, saltarete, la care femei dolofane, in body-uri roz si jambiere, gafaie de zor in fata unei instructoare Energizer. E exclus sa ies la plimbare pe viscolul asta, iar pana la vara – cand pot sa inot – mai e mult si bine. Am insa un plan: se pare ca pot sa mananc pana nu ma mai dor oasele. Si nu vreau sa spun ca o sa ajung la un tonaj la care oasele o sa fie cea mai mica problema a mea. E vorba de CE mananc, nu de CAT mananc. Am aflat ca durerile de oase scad in intensitate si frecventa daca prefer alimentele alcaline, cum ar fi legumele. E si mai bine daca…
Prietenelor mele, care stiu ca plang la finaluri de film si rad caraghios, mult prea tare. Surorilor, care nu-mi sunt surori, insa au in poseta nurofen pentru mine, brichete in plus si maruntis pentru parcare. Fiicelor pe care nu le-am avut, dar le am: Fetelor, capul sus, umerii bine trasi inapoi, pasul elastic, zambet letal! Tuturor, cate-o floare. Foto: Pensiero
Aveam doua casolete cu ficatei de pasare, probabil ca asa mi-a venit ideea. Cantitatea totala mi se parea prea mare si eram sigura ca ne vom plictisi de ei, daca vor fi pregatiti toti in acelasi fel. Am decis sa incerc doua variante diferite, una meridionala, cu salvie si usturoi, alta – nordica, cu stafide si sirop de artar – asta ma asigura ca am mai multe sanse sa hranesc oameni cu gusturi diferite. OK, o sa spui ca ficateii nu sunt cel mai sanatos ingredient din lume- au, intr-adevar, destul de mult colesterol. Insa ii mancam destul de rar si ‘it’s not all bad’ – includ in compozitie foarte multa vitamina A, fier, riboflavina, niacina si folacina. Chiar si vitamina C. In plus, se pare ca ficatul de orice fel contine un misterios ‘ factor anti-oboseala’ – stuctura lui nu a putut fi descrisa pana acum, dar niste studii…
Aceasta reteta am aflat-o de la un prieten bun si drag, pe care il regretam si la care ne gandim deseori. Iar da navala frigul si omatul peste noi. Ma uit in gradina si nu imi vine a crede – ieri intrezaream varfuri verzi printre bulgarii de pamant, azi ma zgribulesc toata si ma retrag in bucatarie, sa ma dreg cu o supa fierbinte si un coltuc de paine calda. Mai intai, painea: nu stiu cine a inventat masinile de facut paine, insa ii doresc toate cele bune. Azi am pus la framantat si copt o paine zdravana, taraneasca, cu faina din 6 cereale (o gasesti la megaimage). Masinaria zumzaie in treaba ei, iar eu ma apuc de supa – vreau sa fie gata amandoua odata, sa ne alunge junghiul de frig cel hain din oase. Supa asta e, zau, o bunatate. Lintea e nedreptatita – ne temem de ea…
Un text mai vechi, dar mereu actual În timp ce spăl vasele, începe să îmi circule prin minte un mic refren obsedant: ”Un senator / Se legăna / Pe o pânză de păianjen / Şi fiindcă ea / Nu se rupea / A mai chemat un senator / Doi senatori se legănau…” Ce m-o fi apucat cu chestia asta ? Şi cind eram copil mi se părea tâmpită. Probabil combinaţia de sarmale cu ştiri la televizor o fi de vină. Vasele sunt pline de grăsime gălbuie, densă, lipicioasă, iar apa nu e destul de caldă. Îmi bălăcesc mâinile în zoaiele tulburi şi brusc mi se apleacă. Atâtea dezvăluiri senzaţionale, atâtea şpăgi, bacşişuri şi mite, că m-a apucat criza de bilă. Acum îmi vine şi amar în gură. Am auzit undeva că şi Ivan cel Groaznic suferea cu fierea. Poate tot de la asta i se trăgea. Da’ macar el putea…
Nu s-a gasit inca nimeni hiper politically correct care sa atraga atentia asupra denumirii de ‘negresa’ (caci asta e, pana la urma urmei, o brownie)? Ma rog, eu o sa va povestec despre brownie, asa, ca masura de precautie. Brownie imi este, cum sa spun, prietena foarte apropiata. Ma intalnesc cu ea in special noaptea, in bucatarie, sa facem prostii. Mai exact, eu fac prostii, iar ea dispare incet-incet de pe platoul unde statea fudula, pana nu demult. Imi place Brownie pentru ca e plina de contradictii – pe dinafara pare modesta, cuminte si scortoasa. S-o pudra ea cu zahar, sa dea impresia de respectabilitate, dar nu ii reuseste – v-o spun eu, e vicious. Pana la urma, sapand cu lingurita, tot ajungi la miezul problemei. Miez care e moale, onctuos si presarat cu nuci. Reteta de mai jos am gasit-o pe bbcgoodfood.com si am mai ajustat-o pe ici, pe colo, dupa gustul meu. Imi…
Cred ca era programat la Telecinemateca, eu sa fi avut vreo 10- 12 ani. Probabil ca l-am vazut prea devreme, pentru ca am ramas cu un fel de frica – frica de casa enorma si sumbra, frica de Gloria Swanson a.k.a Norma Desmond. Ori poate ca am avut un fel de realizare prematura si nedeslusita asupra naturii trecatoare a frumusetii si succesului, o falsa premonitie a singuratatii innebunitoare, care iti face urechile sa zumzaie si mintea sa o ia razna. Mi l-am amintit prin filmuletul celor de la The New York Times si va ofer cateva dintre replicile memorabile ale filmului din 1950 al lui Billy Wilder, cu Gloria Swanson, William Holden si Eric von Stroheim in rolurile principale. Joe Gillis (tanarul scenarist, jucat de Holden): You’re Norma Desmond. You used to be in silent pictures. You used to be big. Norma Desmond (Gloria Swanson) : I am big. It’s the…
Se facea ca ma plimbam printre randurile cu legume si fructe de la metro, cand ce-mi vad ochii??? – doua lazi mari cu pak choi alb-verzui si frumos. Nu, nu era un vis – era pe bune. Pe eticheta scria un fel de aiureala, insa l-am recunoscut imediat and my heart skipped a beat. Pak choi sau bok choy e un fel de varza chinezeasca, cu tulpini albe si frunze de un verde inchis. De mancat, mancasem pe alte coclauri. De vazut, il vazusem pe la noi doar intr-o pravalie de la ‘Dragonul Rosu’, insa arata cam pleostit si ma temeam ca e crescut prin vreo curte dosnica, fertilizata de pisicile din vecinatate. Asa ca nu am riscat. De data asta, nimic nu ma putea opri, asa ca am achizitionat doua bucati destul de maricele (as fi preferat varianta mai tinerica si frageda, de baby pak choi – Shanghai bok…
Cine cauta o alternativa mai mult decat sanatoasa la cartofii prajiti, o gaseste aici. Si asta pentru ca numitul cartof dulce (ruda de foarte departe a cartofului propriu-zis) e locul 1 in nu stiu cate studii legate de valoarea nutritionala a legumelor. Cunoscut si ca batata ori ca yam, cartoful asta cu miez portocaliu are un echilibru perfect intre carbohidrati, fibre, proteine, beta caroten, vitamina C, vitamina B6, fier si multe altele. Pana si diabeticilor le este recomandat (chiar daca isi zice ‘ dulce’), intrucat regleaza nivelul glicemiei si reduce rezistenta la insulina. Ingrediente (pentru 2 portii) 1 cartof dulce mare, curatat de coaja si taiat in betze, ca pentru cartofii prajiti 1 lingura ulei de masline + 1 lingura ulei de floarea soarelui sare de mare, piper negru proaspat rasnit, boia iute afumata (pimenton) sau fulgi de chili Lucrurile sunt foarte simple: preincalzesti cuptorul la 160 grade Celsius, iei…