Break a leg în Normandy, repară-l acasă! (I)

Experienţa franceză

Să îţi rupi glezna în Normandia e un lucru aproape poetic.  Mai ales atunci când tocmai ai ieşit dintr-o splendidă catedrală, unde te-ai rugat la diferiţi sfinţi pentru sănătate. Spun că e poetic pentru că există acolo atâta frumuseţe şi miracol, încât e uşor să fii cu capul în nori, pierdut în lumina vitraliilor multicolore şi în gânduri despre micimea omului trecător prin viaţă şi prin istorie.

Ce pot spune – caldarâm medieval, pantof prost ales, snap! crack! negru în faţa ochilor! Şi gata. Eşti întinsă pe trotuar, cu o senzaţie de leşin dureros.  Poate că rugăciunile au funcţionat totuşi, pentru că te afli la doar douăzeci de metri de intrarea la “Urgences” a spitalului din localitate. Ţop, ţop, într-un picior, te laşi să cazi pe scaunul din faţa ghişeului de internări.  O asistentă grizonantă, tunsă foarte scurt, te mitraliază cu întrebări politicoase, la obiect.  Completezi un formular minimal, arăţi paşaportul şi eşti rugată să aştepţi.  Te lupţi cu internetul local anemic, trimiţi poliţa de asigurare de călătorie pe adresa de mail a spitalului.  Nu ţi se cere nimic scris, nimic semnat şi parafat, nicio copie legalizată după certificatul de naştere al bunicului ori, mon Dieu, quelle horreur, vreun timbru fiscal de 3 euro. În jurul tău, lume cu dureri diverse, de sezon. Un adolescent, cu un cârlig de pescuit înfipt în pulpă, aşteaptă cuminte.  O doamnă vârstnică, cu poignet-ul prins într-o orteză, se uită cu compătimire la glezna ta, care se umflă şi se învineţeşte treptat.

Nu durează mult, apoi eşti pusă într-un cărucior adecvat şi împinsă în sala asistentelor – urmează o discuţie haioasă şi foarte franţuzească despre modul în care ţi-ai sucit piciorul. “Vaaai, ce pantofi frumoşi, păcat că i-aţi zdrelit când aţi căzut! Şi ce pedichiură elegantă – cum v-au făcut dunguliţele astea albe pe fond bleumarin pe unghie? Cu o pensulă subţire? Et le jean, aşa e modelul, rupt în genunchi? Aaaa, o mică escoriaţie, o dezinfectăm imediat.” Ţi se oferă un antialgic uşor, apoi on attend le docteur. Care e o domnişoară cam cât pisica mea de acasă, cu un halat prea mare şi un zâmbet calm, îngeresc.  Îţi palpează glezna cu maximă delicateţe, ţi se uită în ochi cu compasiune şi te bate uşor pe mână: ca va aller, mergem la radiografie.

Eşti purtată de colo colo eficient, ca într-un balet bine organizat. Pe podea sunt trasate circuite colorate – o asistentă te duce până la uşa secţiei de radiologie şi te predă tehnicianului radiolog. Din nou, o domnişoară blondă, plină de gropiţe şi de bunăvoinţă. În cel mult jumătate de oră, radiografiile sunt gata, diagnosticul e pus, reţetele sunt scrise şi ţi se oferă alternativele terapeutice. A doua zi ai avion spre casă, aşa că spui nu operaţiei şi preferi o atelă gipsată. Durează zece minute să îţi fie instalată.  Încă o mică perioadă de aşteptare – faci conversaţie cu doamna cu mâna fracturată (cum aţi căzut? aaa, ce păcat, bine că e ultima zi de vacanţă, da, e foarte cald pentru acest sezon, ce franceză bună vorbiţi, medicul meu de familie este român, de ce pleacă medicii din România? ooo, atât de mici sunt salariile, este un medic foarte bun şi foarte sympa, drum bun spre casă, sper să rămâneţi cu amintiri plăcute din Normandia şi să reveniţi).  Apoi o nouă discuţie cu doctoriţa minionă şi eşti pe drum spre locuinţa de vacanţă, după o scurtă oprire la farmacie.  Între altele, pentru o pereche de cârje.

Buuun. Deci cârje. O ţopăială infernală, după care eşti epuizat, cu dureri de braţe şi coaste, în afara piciorului lezat. Exclus să urci scările înguste ale fermei. Te aranjezi, on fait avec, cum zice franţuzul.

Acum, o paranteză despre imobilitatea mea temporară. E plină de revelaţii. De obicei, sunt un om activ, încăpăţânat, energic. Mă mişc repede, merg la trap.  Poate şi din cauza asta mi-oi fi rupt piciorul. Nu mă uit prea tare pe unde calc, trebuie să avansez. A fi limitată în mişcări şi dependentă de asistenţa altora este extrem de frustrant pentru mine. Pentru cea mai simplă idee ori dorinţa (mi-e sete, vreau să dau drumul la televizor, vreau să îmi pun telefonul la încărcat), acum am nevoie de un plan.  Şi de timp. Şi de atenţie.  Trebuie să fiu inventivă, mai mult decât de obicei. Mi-e poftă de nişte îngheţată din frigider? Mai întâi, în cârje până la bucătărie. Scot îngheţata din congelator. Hop hop până la sertarul cu tacâmuri. O linguriţă. OK. Am două opţiuni: fie mănânc acolo, pe loc, sprijinită într-un picior şi în blatul mobilei. Fie îmi transport prada pâna pe canapea. Dar cum? Buzunare nu am. Idee: un marsupiu!  Îmi pun un şorţ de bucătărie, îndes în buzunarul încăpător cutia cu îngheţată şi linguriţa. Şontâcăială până pe canapea. Uraaa, am reuşit! Instantaneu, realizez că va trebui să parcurg, în curând,  traseul invers, pentru ca restul de îngheaţă să nu se topească de tot. Uffff.

Să revenim, însă, la experienţa franceză. După o noapte dormită pe canapeaua de la parter, urmează epopeea întoarcerii în ţară. Anunţăm, cât de urgent putem, că am nevoie de asistenţă la aeroport. Ajungem la “Charles de Gaulle”. Soţul meu contactează personalul din terminal. Ni se dă imediat un cărucior. Toate bordurile sunt adaptate. Există lifturi şi treceri încăpătoare peste tot. Ni se face check in-ul separat, la un punct specializat. Ni se oferă opţiuni. Pot aştepta până la momentul îmbarcării, pentru a fi condusă la avion de către o persoană desemnată. Sau putem primi căruciorul, cu care ajungem de capul nostru la poarta de îmbarcare. Preferăm cea de-a doua variantă. Suntem trecuţi, pe un circuit special, prin controlul de paşapoarte şi prin cel de securitate. Nu este nevoie în niciun moment să mă ridic din cărucior. Nicio secundă. Nu mi se crează niciun disconfort. Fac absolut aceleaşi lucruri pe care le face orice alt călător. Mănânc într-un restaurant.  M-aş putea plimba prin magazinele duty free, dar nu îmi doresc.  Merg să fumez în locurile special desemnate. Aşadar, am aceeaşi libertate de mişcare, aceeaşi experienţă ca orice alt om pe ambele lui picioare. Lumea e politicoasă, îmi face loc, are grijă să nu mă lovească peste gips.  La baie, o doamnă în uniformă aeroportului, văzându-mă uşor derutată, îmi ţine uşile deschise şi mă întreabă, de vreo zece ori, dacă sunt ok.  Ajung, cu cărucior cu tot (am uitat să menţionez că respectivul cărucior are spaţiu special pentru bagajele de mână), până la uşa avionului. Pe scurt, totul se petrece normal, civilizat, cursiv, simplu. Fără obstacole, fără complicaţii, fără comentarii. Atât pentru acest episod – rămânem la momentul în care mă pregătesc să mă îmbarc în zborul Tarom, spre Otopeni. Wish me good luck!