Acum cateva seri, am descoperit filmuletzul asta, care m-a lasat bouche bee si m-a facut sa simt asa, un fel de neastampar, de mancarime interioara, ca si cum as fi putut sa percep cum mi se cliveaza centromerul fiecarui cromozom. 
Nu mi-as putea vreodata permite sa ii fac concurenta lui Tata Uraniu , insa imaginile cu pricina mi-au amintit de anii facultatii, atunci cand studiam microbiologie, histopatologie, virusologie si alte -ologii. Pe vremea aia, juna fiind si coclauri stiintifici cutreierand, ajunsesem la o teorie: ca eu, tu, ea, el am putea fi ribozomii ori mitocondriile unui imens organism. Intre timp, credinta mea in utilitatea omenirii in Univers a fost zdruncinata in numeroase randuri. Pe scarea mea actuala de valori, ribozomii se afla mult mai sus decat unele specimene umane. Ar fi o jignire pentru ribozomi sa mai fac astfel de comparatii!
Tot filmuletul asta mi-a adus aminte si de o intamplare din copilaria mamei. Matusa ei era casatorita cu un medic extrem de erudit. Mama devenise nepoata preferata si era invitata frecvent sa isi petreaca dupa-amiezile in laboratorul lui. Intr-o buna zi, omul studia ceva la microscop. Copil curios, mama il intreaba la ce se tot uita acolo. Unchiul cel binevoitor ii face loc langa el, o invata cum sa priveasca prin microscop si o roaga sa ii povesteasca ce vede. Raspunsul copilului: ‘ Niste crucitze si gonghitze, unchiule!’ Cam la asta va invit si eu azi, sa priviti niste miraculoase crucitze si gonghitze.
