Ca sa scriu postarea asta, m-am intrerupt exact la momentul culminant al filmului la care ma uitam. Atunci cand Neha se impusca in cap, ca sa ii puna bete in roate Domnului Rajput, personajul negativ. Domnul Rajput e un geniu malefic, cu toate ca are o frumoasa barba alba, de intelept distins. El il tine ostatic pe fratele Nehai, micutul Rahul. Si asta pentru ca ea sa ii supravegheze pe cei trei orbi care au fost antrenati, contra vointei lor, sa jefuiasca o banca in miezul zilei.
OK, recunosc: am capatat o oarecare dependenta de filmele indiene. Ma intrebati daca m-am tampit? Nici vorba. Sunt pur si simplu fascinata de candoarea lor. Asa o incredere orbeasca si nezdruncinata in faptul ca binele va invinge nu mi-a mai fost dat sa vad de multa vreme. Inclinatia de a izbucni in cantece si dansuri de grup in cele mai neasteptate (si uneori nepotrivite) momente ale actiunii, fluviul de lacrimi varsate, scenografia fara limita de buget ori de numar de figuranti, bataile cu efecte speciale neverosimile au avut si ele contributia lor la recenta mea fascinatie.
In fond si la urma urmei, cu ce e mai breaz Bruce Willis in ‘Die Hard’ fata de politistul indian undercover, luptandu-se cu o singura mana si la bustul gol cu zilioane de mafioti? Cu ce e mai convingatoare eroina moderna de rom com, innebunita de alegerea intre o cariera de succes si maternitate fata de superba indianca, incercand sa scape prin toate mijloacele dintr-un mariaj aranjat? Umorul filmelor indiene e induiosator de copilaresc. Costumele sunt tehnicolore. Finalul este intotdeauna cel asteptat. Ce mi-as putea dori mai mult?
In filmele indiene de consum, absurdul e asa de absurd ca trece aproape neobservat. Un personaj masculin canta la vioara in timp ce calareste. Si ce daca? Ritmurile disco se danseaza din buric. Asa si merita! Libretul nu are niciun strop de logica. Ce mai conteaza, atunci cand toata lumea rade, canta si danseaza?
Asadar, e vara mea Bollywood. Iar timpul petrecut astfel mi se pare mult mai bine cheltuit decat daca as fi stat cu ochii lipiti de suprarealista si cleioasa canicula politica romaneasca. In care nimeni nu canta, nimeni nu danseaza si nimeni nu plange cu adevarat.
Hai va pup, ca sunt prinsa: Vicky (?), fiul interlopului-sef din oras, il bate mar, in vestiarul liceului, pe eroul principal aratos, destept si bun la invatatura, pentru ca acesta din urma insista sa se iubeasca cu fiica partenerului de afaceri al interlopului. Interlopul de mai sus e un tip grizonat si nemilos, care storceste papalagi cu racheta de tenis, in timp ce un calugar surd ii citeste niste mantre. Si toata tevatura a inceput de la o bicicleta. N-ati inteles nimic? N-are a face, nici nu trebuie, e ca si cum te-ai uita pe unul dintre canalele de stiri romanesti.
4 Comments
:)) pina la urma,toate isi au rostul lor !
asa e, Alison 🙂 mai putin ce se intampla acum in Romanica…
Acum 3 saptamani am stat 2 zile de vorba cu un regizor de la Bolywood ce si-a luat o mare teapa cu ultimul lui film, Blue, il poti gasi pe net. A incercat sa sparga tiparele descrise de tine mai sus. Nu s-a inghesuit nimeni. La Bolywood se fac peste 1,000 de filme pe an (vs 400 la Holywood). Dar daca nu respecti reteta, esti pa.
Bogdan, nici nu vreau sa aud de schimbarea retetei. 🙂 Pai cum sa traiasca miliardul ala de oameni daca le iei speranta?