A sosit și ultimul episod (deocamdată) din serialul Simonei Tache despre familie. Vă invit să îl citiți aici.
Cât despre gândurile și amintirile mele legate de acest subiect, iată-le.
***
Momente memorabile, amintiri dragi
Cum să alegi doar câteva, când din momentele astea e alcătuită familia? Ar fi o nedreptate pe care aş face-o unei amintiri în favoarea alteia.
Cred că fiecare familie are un set de momente memorabile, oarecum repetabile, un mic folclor al ei. Vorbeam mai devreme despre sărbători. Sunt şi altele – cam în orice familie există o mătuşă uşor excentrică şi, deseori, surdă tun, care devine izvor de anecdote delicioase. Mai este şi veşnica oaie neagră, fiul risipitor şi iubit, bombănit şi adorat în aceeaşi măsură. Năzbâtiile fiecărui prunc, excursiile, nunţile şi botezurile, micul trafic de reţete culinare „secrete” moştenite de la mame şi bunici, toate bucuriile mari și mici compun un mozaic atât de frumos încât e greu să despinzi din el o anume bucăţică.
Unul dintre lucrurile cele mai interesante, atunci când vine vorba despre amintirile de familie este faptul că ele devin un bun comun – chiar dacă tu nu ai trăit sau nu ai fost parte a unui anume eveniment, amintirile celorlalţi te includ, ca o pătură caldă şi pufoasă. Şi, la rândul tău, le povesteşti mai departe cu drag.
Familia, la bine și la greu
Despre astfel de momente aş vorbi ca despre scheletul de titan al unei familii. Sunt clipele în care toate micile zavistii şi prostioarele superficiale cu care ne condimentăm relaţiile se evaporă şi lasă loc sacrificiului, generozităţii fără seamăn, compasiunii şi acceptării.
E ca şi cum, în suferinţa oricăruia dintre noi, nişte braţe largi se deschid şi ne cuprind, fără întrebări şi fără condiţii. C-o fi boală ori restrişte financiară, nevoie de încurajare ori de sfat, suntem acolo, ca în celebra vorbă „toţi pentru unul şi unul pentru toţi”!
Nu aş vrea să închei într-o notă tristă, evocând dureri inerente în viaţa oricăruia dintre noi. Prefer să îmi amintesc cum procedau ai mei părinţi atunci când plângeam în hohote, ca o tocilară ce mă aflam, pentru vreo notă mai mică. După ce asistau răbdători la vreo zece minute de sfâşietoare văicăreală, mama se uita peste ochelari, la tata şi îi zicea, cu o mină preocupată, de om de ştiinţă care supraveghează un experiment, „Tudore, tu ai observat că mucii Smarandei sunt albaştri?” sau ceva în aceeaşi direcţie. Şi uite aşa ne pufnea un râs isteric, lacrimile se topeau instant și eram, din nou, o familie fericită.
P.S. De altfel, mica noastră complicitate familială întru hăhăială tembelă este confirmată și de fețele pe care tata și copiii le au în fotografia care ilustrează această postare. Minunata bentiță care mă împodobește avea menirea „să te vadă și pe tine soarele, mamă, că ești tot timpul cu părul ăla în ochi”. 🙂
