Nu ma omor dupa desertul asta, dupa cum nu ma omor nici dupa orezul cu lapte. Mi se pare ca sunt deserturi de copil ‘bolnav de lingoare’, pe care il indoapa bunica, ca prea e palid si filiform (cel putin asa ma indopa pe mine). Dar, ma rog, o parte a familiei se innebuneste dupa ele, asa ca who am I to disagree? Mi s-a solicitat, m-am conformat.
Ingrediente
4 cani cu lapte
5 linguri de zahar
1/2 baton de vanilie
1 cana nu foarte plina cu gris
unt proaspat – cat o nuca zdravana
un praf de sare
6 linguri de zahar pentru crusta de caramel
Pune laptele la incalzit impreuna cu batonul de vanilie si zaharul. Cand se pregateste sa dea in clocot, presara deasupra grisul in ploaie si amesteca bine, sa nu se formeze cocoloase. Lasa sa se apropie din nou de punctul de fierbere si adauga atunci untul si un praf de sare. Amesteca si da focul mic, sa fiarba asa vreo 12 – 14 minute, pana cand a fost absorbit tot laptele, fara ca amestecul sa devina prea gros.
Scoate batonul de vanilie. Umezeste cu apa rece un castron potrivit, toarna grisul cu lapte in el si lasa sase raceasca de tot. Pregateste o farfurie si rastoarna grisul pe ea. Intr-o craticioara, pune zaharul pentru glazura si incalzeste-l treptat, sa se topeasca si sa devina auriu, fara a se colora prea tare. Toarna-l imediat deasupra grisului si serveste. Hai, gura mare pentru bunica! Aaaa!
17 Comments
Smaranda, ma faci sa rad cu lacrimi…
pai asta era unul dintre scopuri! 🙂 stai pe-aproape, ca mai urmeaza 🙂
De cate ori trec pe la PiticuGras am o problema de acuitate vizuala. Nu reusesc sa ma concentrez.. ochiul stang citeste ceva despre bere, safura sau nubiru in timp ce al drept sta teapan indreptat catre ultima ta delicioasa postare.. Parca ceva nu e corect. :)))
Despre grisul cu lapte:
Asta numesc eu eficienta maxima; sa mai adaug si faptul ca e sanatos si hranitor?
Pai, sa ma mute PiticuGras tot undeva pe stanga, sa nu-ti scrantesti vreun ochi 🙂 Nu stiu cat de sanatos o fi stratul ala de zahar caramelizat, insa – de dragul grisului – sa ne imaginam ca este. 🙂
la mine e fix pe invers: pentru ca nu-mi dadeau aproape niciodata gris cu lapte, acum imi place mult de tot :D. si cred ca nu-mi dadeau pentru ca orezul cu lapte il molfaiam fara sa il pot inghiti, dupa care il scuipam pe sub masa :D.
pe mine ma duce cu bolile contagioase ale copilariei 🙂
arată foarte bine 🙂
arata si e si f gustos – insa pentru mine, ce folos? 🙂
😀 😀 hai măi, că eu chiar am căscat gura! hahaha!
asa, Georgiano, gura mare, ca vine avionul cu mancare pentru copiii flamanzi din Biafra! asa imi zicea bunica spre a ma indopa cu mancare 🙂 saraca, cat chin pe ea 🙂
grisul cu lapte e un fel de dragoste din vremea scarlatinei :)) dar tot imi place!
cam asa ceva 🙂 la mine e mai degraba ura din vremea scarlatinei 🙂
Pingback: Nominalizari « Dreaming Of Another Life
I can’t even dignify this with an answer. Gris cu ce?
Zinico, revino-tzi!
I take it ca nu esti mare fan al acestui tip de deserturi 🙂
Zinico, hai sa fim serioshi: acesta NU este un desert. E o mincare de copii mici, care inca nu au dintzi sa mestece. Tu ai infrumusetzat-o si imbunatatzit-o cu o nota mai inspre desert decit este el de la mama lui.
Da, NU SINT fana de gris si orez cu lapte, mi s-au parut vomitive in copilarie si mi se par highly dezagreabile si acum, sint prea MOI. Mie imi plac chestii tari, crocante, etc.
Si, cum ziceam, revino-tzi. Vezi si dta ce gateshte baietul nebun…
ha ha… sper sa te citeasca toti barbatii si flacaii de la nord de Dunare, care se pare ca au o mare aplecare (oarece doruri din vremea prunciei) spre acest desert terapeutic. Portia pe care am pregatit-o eu a disparut cat ai zice ‘peshte’, iar cei doi aratau ca niste motani care isi lingeau mustatile.
tare si crocant iti pregatesc imediat.
cat despre supa de mustar, e foarte interesanta. 🙂