Pot sa pun pariu ca pe undeva, prin puscariile Romaniei, isi trece ani din tinerete vreun baiat abia trecut de majorat, condamnat pentru furtul unui telefon mobil, un baiat dintr-o familie ca vai de capul ei, cu un tata alcoolic si cinci – sase frati si surori abuzati, nemancati, care au uitat demult drumul spre scoala.
Si sunt aproape sigura ca imparte celula cu un barbat de varsta mijlocie, somer de lunga durata, fara domiciliu fix, fara cea mai mica umbra de speranta pentru o batranete decenta, care s-a facut complice – urmand indemnul unora mai smecheri decat el – la aruncatul catorva colaci de sarma peste gardul unei fabrici.
In penitenciarul pentru femei, plange in capetele basmalei o batrana, condamnata pentru ca si-a mutat gardul – cu ceva scandal si paruiala – pe proprietatea vecinei. Printre gratiile ferestrei, o pustoaica priveste fara scop, amintindu-si cu obida de momentul in care a fost prinsa cu mana in poseta cucoanei de langa ea, in troleibuz. Iesise de cateva zile din centrul de plasament.
Va e mila? V-am luat banii, cum ar zice personajul lui Gheorghe Dinica din „Filantropica”. Sigur ca va e mila, sigur ca ne este tuturor mila. Exista o multime de infractori „sociali”, oameni cu destine triste, care au alunecat aproape incontrolabil dincolo de marginile legii. S-au nascut in locul nepotrivit, in familia nepotrivita, au fost impinsi uneori – intr-o societate pentru care sunt invizibili si lipsiti de semnificatie – sa isi faca singuri dreptate, in felul in care au inteles ei acest lucru.
Mila colectiva e un lucru important si crestinesc, intr-o tara in care 96% dintre cetateni se declara credinciosi. Ea ar trebui sa ne impinga spre actiune in directia imputinarii unor astfel de situatii, in sensul prevenirii lor, printr-un respect semnificativ mai mare pentru bunastarea, sanatatea si implinirea fiecaruia dintre noi. Asa ar fi responsabil, nu? Insa nu ar insemna gratierea tuturor celor pe care legea i-a declarat vinovati, oricare ar fi fost circumstantele lor, oricat de sfasietoare este povestea vietii lor. Circumstantele atenuante au fost luate in consideratie, presupunem, in timpul procesului.
Si iata de ce nu inteleg ce se intampla. Prim-ministrul Romaniei si amicii sai se inghesuie sa pledeze pentru gratierea unor domni, extrem de eleganti in costumele lor de cateva mii de euro, abia dati jos din limuzinele lor comanda speciala, veniti la penitenciar cu bagajele facute in gentile lor Vuitton, impachetate de neveste planse, prin conace suprarealiste din periferiile „chic” ale Bucurestiului.
In acest caz, de la sentimentul de jena omeneasca (nu spun mila, nu cred ca e cazul) pe care l-am putea incerca in fata pataniei lui Gheorghe Popescu si pana la pretentia de gratiere e cale lunga. O cale presarata cu populism dezgustator de transparent, ingustime de caracter si stalcire a oricaror intelesuri crestinesti si omenesti ale unei astfel de situatii.
Legea a vorbit si – oricat de dureros ar fi pentru unii ori de util politic pentru altii – pana cand nu vom accepta aceste decizii ca pe un act de normalitate, orice gratiere ar fi un fals ingretosator, lipsit de sensul intrinsec al unui asemenea act public. Nu cred de mila colectiva avem nevoie, ci de responsabilitate. Asta daca ne mai dorim sansa de a repara vreodata tesatura destramata a unei societati care isi risipeste rapid reperele si resursele de bun simt.
