Toată viaţa mea, am avut câini – mici, mari, albi, negri, maro, scunzi şi tubulari ori înalţi şi semeţi. Nu conta de care, câine să fie. Va veni, în curând, şi ziua în care voi povesti despre ei. Însă subiectul presant al zilei este o pisică. De fapt, Pisica. Unica, nemaivăzuta, adevărata Spice Avgolemono Clopoţenzis. Am adus vorba despre câini doar pentru că nu am avut o asemenea experienţă cu niciunul dintre ei: câinii sunt nişte tembeluşi devotaţi, iubitori şi gata de joacă în orice etapă a vieţii lor. Că au 6 luni sau 16 ani, e suficient să le fluturi lesa sau jucăria preferată în faţa ochilor şi gata, off they go! Prima lor dorinţă este să îţi facă pe plac. A doua, să roadă ceva. Nişte minţi simple şi blajine, asta sunt câinii. Dovadă, cărţi şi seriale întregi de animaţie ori benzi desenate, în care Tom îl păcăleşte…
Citind rândurile care urmează, posesorii veterani de feline îşi vor râde în barbă, zicând: “Biată femeie nebună, cu dinţii de lână şi cu nervii întinşi strună, habar nu ai avut tu în ce te bagi şi ce te aşteaptă de acum înainte! Au ai crezut tu că pisica este un bleg şi de oameni ascultător câine? Ha! Şi mai lasă-ne să zicem şi ha ha ha!, în caz că nu ai priceput din prima.” Umilă şi frământându-mi timid basca în mâini, voi fi nevoită să admit că au dreptate. Habar nu am avut. Sunt un om cu plăceri simple. Să mănânc, să dorm, să citesc, să scriu – acestea sunt câteva dintre ele. Din păcate, niciuna nu mai este ce a fost, începând cu momentul în care în viaţa noastră a apărut Spice, the calico cat. Să luăm începutul zilei. Trezirea din somn, va să zică. Momentele acelea preţioase în…