Ce subiect mai potrivit pentru această zi în care sărbătorim copilăria, cu tot ce înseamnă ea, decât mofturile şi marotele alimentare ale anilor noştri de început? Da, recunosc, eu sunt copilul mofturos din titlu (Îmi asum folosirea timpului prezent. Greu de crezut, dar şi acum sunt la fel, cu tot blogul meu eminamente culinar). Un copil răzgâiat de o bunică emerită în bucătărie şi învăţat cu mâncarea bună de nişte părinţi gurmanzi şi umblaţi prin lume.
Aşadar, ce uram să mănânc, atunci când eram mică? Lista nu e lungă, dar e valabilă şi azi. Să începem cu pielea de pui şi zgârciurile din supe, ciorbe şi mâncăruri gătite. Oroarea ororilor! Nu le mănânc nici astăzi. Gândul mă cutremură. Unica dată în această existenţă când am pus gura pe aşa ceva a fost într-o tabără, prin clasa a V-a, la Sinaia. E drept, în acea primă tabără din viaţa mea, am făcut o foame cumplită. În plus, fiind cea mai mică, am fost ciuca bătăilor şi ţinta tuturor bancurilor cretine pe care şi le fac copiii în astfel de circumstanţe. Am fost cusută de cearşaf, apoi unsă cu cremă de ghete pe mâini, în toiul nopţii. Mi s-a făcut ghiduşia cu trenul care vine şi cu paharul cu apă. Şi da, a trebuit să înghit odioasa piele de pui. Pentru că unica alternativă era să mănânc, încă o dată, biscuiţi cu pastă de dinţi “Optima” cu gust de portocale.
Din perioada grădiniţei, am rămas cu fobia pieliţei de caimac din cană cu cacao cu lapte. Pentru că eram “anemică” şi “palidă ca un pârţ” (citez din clasici, respectiv bunică-mea şi strabunica-mea), mi se concocta o poţiune imposibilă: o cană de lapte călâu, 2 linguriţe de cacao şi 3 linguriţe de miere. Dinamită! Uram chestia asta din toţi rărunchii, la propriu. O vărsam în chiuvetă imediat ce Coană Mare se întorcea cu spatele şi, ca orice infractor respectabil, spălam repede cana şi chiuveta, ştergând urmele crimei. În ocaziile în care, suspicioasă cu privire la entuziasmul exagerat cu care mă pregăteam să îmi beau cana plină cu calvar, mama Dica mă aţintea cu ochi de vultur şi refuza să mă lase singură în vecinătatea vreunei canalizări funcţionale ori a vreunui ghiveci cu flori, aveam metode mai subtile. Pescuiam cu degetul, din cană, zdrenţele sinistre de caimac, mimam sugestiv senzaţia de vomă şi o trimiteam la bucătărie, să strecoare DE MINIM 3 ORI dezgustătorul conţinut al canii. În cruzimea lor, senioarele familie abuzau de credulitatea unui biet preşcolar: îmi cumpăraseră o ceaşcă specială, de producţie sovietică, având pictată – pe fund – o fetiţă pe motocicletă. Ceaşca era umplută cu varf, dacă pot spune aşa. Iar eu ameninţată că, dacă nu beau TOT, cât de repede pot, biata copilă motorizată se va îneca. Cât sadism, spuneţi şi voi… În zilele noastre, aş fi sunat la Protecţia Copilului şi aş fi fost scăpată forever de – biah!!! – caimac.
Cât despre pasiuni şi preferinţe alimentare, aici lista e lungă şi, pe alocuri, bizară. Despre ciocolată nu e cazul să amintesc, mai ales când se prezenta sub forma cremei pentru tortul de bezea. Nici despre frişcă, de la care – în anii comunişti – mi s-a tras o febră aftoasă prima- ntâia. Un loc aparte îl ocupă, în memoria gustativă a copilăriei mele, bucăţile de nuga trase în ciocolată, pe care mi le achiziţionam de la defuncta Cofetărie “Verdun”. Alături, la loc de cinste, se află merdenelele de la Patiseria “5 minute”. Ca şi pateurile cu brânză, fierbinţi, de la “Leonida”, pe care bunică-mea mi le cumpăra – pe post de recompensă – după ce mă ducea, pe nemâncate, la analize. Dacă scormonesc bine prin amintiri, regăsesc gogoşile pudrate cu zahăr de la Hala Traian – le mâncam vara, că să prind puteri şi să car acasă sacoşele cu roşii, vinete şi ardei pentru zacuscă.
Lucruri ciudate pe care le-am mâncat în copilărie? Sigur că da! O omletă din gălbenuşuri, cu adaos de mormoloci de broască din bălţile râului Trotuş, pe care le-am confecţionat-o fratelui şi verilor mei, atunci când m-am erijat în bucătăreasă, în absenţa adulţilor responsabili. Apoi, o băutură după care înnebunisem prin clasa a VI-ea: sifon cu lămâie şi sare! Un fel de margarita de pe Târgu Ocna, cum ar veni. În ultimul rând, dar nu cele din urmă, voi aminti celebrele picături Davila, destinate durerilor de burtă. Nu e nicio mirare că, odată ajunsă la maturitate, mă înnebunesc după Branca Menta şi Fernet Branca.
La o primă strigare, acestea erau micile obsesii şi marile fobii alimentare ale copilăriei mele. Voi ce preferinţe aveaţi? Ce vi se părea oribil şi de nemâncat? Hai să ne distrăm azi, ca nişte copii, cu poveştile astea.
P.S. Justiţia divină lucrează. Am primit un copil cu stea în frunte, frumos şi talentat, dar care: a. nu vrea să vadă şi să simtă “chestiile alea verzi din supă/ciorbă”; b. urăşte morcovii şi toate formele în care aceştia pot fi declinaţi culinar; c. nu cunoaşte peştele, dacă acesta nu i se prezintă sub formă de fish fingers sau fish burger.
4 Comments
Lista mea de „nu” are in frunte cartofii prajiti, nici sa nu-i văd. De fapt imi plac cartofii numai in salata boeuf; altfel nu.
Urmeaza pielitele fierte, cu cele la grătar ma descurc :).
Daca stau sa ma gândesc, sunt mai multe mâncărurile care nu-mi plac decât cele care imi plac, desi mananc cu placere.
Lista cu „da” începe cu ciocolata, in orice formă a ei.
Mai am aici pizza si pește in toate felurile. Si șnițele. Si mozzarella.
Caimacul de lapte? O delicatesă 🙂 mi-placut dintotdeauna :).
Ups, mi-e foame! 🙂
N-am fost un copil „cu stea in frunte”, dar am avut cateva ciudatenii: se rugau cu cerul si cu pamantul de mine sa mananc carnea din mancare (o ascundeam precum hamsterii intre obraz si maxilar si faceam falcute, dar deschideam gura mare sa le arat ca am inghitit tot din gura 😀 Evident ca nu pacaleam pe nimeni si uite-asa stateam la masa si doua ore pana – dumicat cu dumicat – mancam si carnea) si uram mancarea de gutui si pe cea de prune. Dulcele altfel decat in deserturi mi se parea gretos. La capitolul preferate lista e lunga si as scrie pana maine, cred. Am sa ma limitez la cateva gusturi din copilarie pe care memoria papilelor mele nu le-a mai regasit de foarte multi ani:
– inghetata Polar, vafa si inghetata pe bat cu crusta de ciocolata;
– rosiile din gradina bunicilor; muscam din ele ca din mere, erau dulci-acrisoare, presaram putina sare din buzunarasul sortuletului meu (sare pe care o tineam pentru cand ma duc sa vad mieii) si eram in stare sa stau in gradina pana seara si sa ma hranesc doar cu rosii.
– pepenele rosu, dulce si zemos, si mare de cateva kilograme (de la 5 in sus); mancam vara pana ni se faceau burtile mari cat pepenele inainte de a fi taiat. Il alegeam pe cel mai mare iar bunicul zicea: Tataie, e prea mare! Nu-l puteti voi manca (eu si fratele meu mai mic cu doi ani). Ba putem, bunicule! strigam amandoi in cor. Bine, uite cum facem: daca nu-l mancati pe tot, altul nu mai pupati toata vara. Si mancam cu frenezie pana la un moment dat cand chiar si burticile noastre ziceau STOP! Dar cum sa nu mai mancam pepene toata vara?! Trebuie sa-l dovedim p-asta! Si frenezia se estompa pe masura ce ne simteam tot mai plini. Si-atunci tot bunicul, saracul, ne salva: Uite, am eu o solutie: daca alergati in jurul curtii o sa se taseze pepenele mancat, se transforma in apa si faceti loc mai mult ca sa puteti manca si restul. Si uite-asa alergam de bezmetici in jurul curtii ca sa putem dovedi – la 5, respectiv 3 ani – un pepene de peste 5 kilograme.
Am crescut insa si la 6 ani m-au dat la scoala. Doi ani am venit cu cheia de gat de la scoala (la Unirii), acasa (in Berceni). In anul in care l-au dat la scoala si pe mezin nu mai eram demna de incredere sa fac drumul scoala-casa si stateam amandoi la semi-internat. Si acolo aveam asigurata si masa de pranz. Atunci am inceput sa invat sa iubesc carnea, pentru ca doar mancarurile cu carne aveau un pic de gust, restul erau nenorocire.
La capitolul mancare adorata (descoperita dupa ce am invatat sa iubesc carnea) au intrat apoi, si au ramas pentru totdeauna: drobul facut de mama, sarmalele ei si snitelele. Nu exista pe lumea asta mancaruri care sa se ridice la nivelul astora trei facute de mama mea.
Detest de cand ma stiu micii. In facultate detestam o mancare mucilaginoasa ce se voia a fi mancare de dovlecei.Nu-mi plac carnea de pui fiarta,merele,In copilarie nu -mi placeau ardeiul gras,morcoviiciorbele ,supele( exceptie facea supa de galusti ); sa nu fi vazut verdeata prin ele. Ciorba de burta o detest organic. De placut imi plac friptura de pui, puiul umplut, ciulamaua de ciuperci,ardeii umpluti, iahnia de fasole. Ca deserturi: merele umplute, parfe de capsuni, crema de zahar ars, gogosile. Ultimile sunt amintiri dintr-o copilarie minunata.
Vaaai, micii! Uneori sunt buni, de multe ori execrabili si indigesti. Crema de zahar ars se numara si printre preferatele mele. 🙂