Nora, Polux, Ness, Gipsy, Tara, Alfa și Jay. Ăștia sunt toți câinii pe care i-am avut, din copilărie și până acum, în ordine cronologică. Și tot în ordine cronologică o să parcurgem poveștile lor.
Astăzi, despre Nora.
Mama și bunica erau împotrivă. Deh, cucoane cu boala curățeniei și cu grija mobilierului de familie. Coana Mare părea mai deschisă ideii, mai ales după ce își rupsese piciorul și rămăsese ușor (zicea ea)/ zdravăn (ziceam noi și doctorii) șchioapă. După chirăieli și vaiete, ai mei reușiseră să o mute din odăile ei de pe Strada General Dragalina vis-a-vis de noi, la hochparterul unei case cu curte la comun. Adică la „pușcărie”, după părerea ei.
Tata era capul răutăților, el deschisese dezbaterea cu fraza: „Copiilor de la oraș le trebuie un câine, ca să învețe responsabilitatea pentru o altă ființă și interacțiunea cu animalele”. Discuțiile erau aprinse și însoțite, din tribune, de smiorcăielile noastre prelungi, în binecunoscutul stil “Maaaamiiiii, vrem câine, te rugă-hă-hă-hăm frumooos! O să îl scoatem la plimbare, o să facem curat după el, te rugăăăăăm!”
Una peste alta, tot tata a decis să rupă pisica (sic! 😊) și să ne aducă un cățel. Intrarea Norei în viața noastră s-a petrecut pe furiș, pentru că într-o dimineață din vara lui 1971, ne-am trezit – la propriu – cu ea în cameră. Făcuse un pipi extins pe parchet și stătea în fund, privindu-ne cu un aer de satisfacție deplină. Era un pui superb de teckel cu blana aurie. Evident, au urmat scene de entuziasm popular, sărituri în pat și bătaie pe cine o ține în brațe. Mama și bunica au cedat ochilor galeși ai Norei, s-a identificat imediat un castronel pentru lapte, s-a procurat o zgardă roșie “ca să nu se deoache”, a declarat solemn Coana Mare.
Am fost niște copii cuminți și am avut grijă de Nora. Timpul a zburat, a trecut vara, apoi toamna. Nora era un cățel iubitor și ascultător. Aproape în fiecare duminică, ne însoțea în plimbările lungi pe care le făceam cu tata în Pădurea Băneasa. În acea perioadă, eu făcusem o adevărată obsesie pentru cartea intitulată „Almanahul vânătorului sovietic”, pe care o descoperisem în biblioteca din casa bunicilor mei din Vrancea. Crea că am citit-o de vreo cinci ori din scoarță-n scoarță. Dincolo de poveștile despre pânda la cocoșul de munte 😊 și altele asemenea, am învățat o mulțime de lucruri despre animale și obiceiurile lor, despre geografia, fauna și flora diferitelor regiuni ale defunctei URSS. Tata era un îndrăgostit de natură și o enciclopedie vivantă, iar plimbările astea la Băneasa erau un prilej excelent de observație și de explicație în legătură cu tot felul de lucruri pe care le aflasem din respectiva carte.
Astfel a trecut Crăciunul și a venit primăvara. Coana Mare a reușit să coboare în baston cele 7 – 8 trepte până în curte și a luat obiceiul de a moțăi pe o bancă la soare, alături de Nora. Totul bine și frumos până în ziua în care a observat, fără ochelari, niște musculițe pe blana multiubitului cățel. A crezut că sunt purici. Fără a reflecta prea mult, a pus mâna pe recipientul cu Analcid și a pufăit-o pe Nora din abundență. Bietul cățeluș și-a curățat diligent blana și s-a otrăvit. Ce să îi spui, în asemenea împrejurări, unei străbunici în baston?! Ai mei au luat-o pe Nora pe sus și au zburat cu ea spre cabinetul veterinar cel mai apropiat, însă fără izbândă. Teckelul Nora nu a mai fost.
Aceasta a fost, ca și copii, prima noastră întâlnire cu moartea, cu pierderea unei ființe dragi. Și o lecție foarte importantă. Cât despre Nora, ea doarme acum, învelită în păturica ei, sub un cais dintr-o curte de lângă Foișorul de Foc. Iar noi ne-o amintim.