incepe o toamna care muta stridentele verii
ca pe niste muraturi, in camara.
iubitule, hai sa privim,
e atata lumina rotunda afara,
in noapte mana ti-o poti scufunda
ca intr-o caldare plina cu vise,
iar fructele cad, in tempo gravitational
pe spetezele iernii, vesnic deschise,
se sfarseste un anotimp cu solul roscat,
presarat cu umbre de nori intr-o doara
si bat clopote-n dunga, undeva peste lac,
pentru cei ce se-abtin pan-acuma sa moara,
culorile marii s-au urcat pana-n cer
pe o scara facuta din sfoara de Luna,
vezi? se misca prin aer ascutite, simetrice aripi
peste granita toamnei – indecisa, stapana.
11 Comments
ce frumos le zicea marele alb….
esti sigur ca de el e vorba? 🙂
da. desi el mereu seamana cu nichita. ca e involburat si tralala.
fie, varianta finala: paunesq.
sigur ca nu sunt sigur dar asa se cuvine azi. toate poeziile sunt de EL.
chiar ma gandeam sa scriu si eu o poezie cu un pic de influente.. un tribut asa… hmm…
piticule, hai sa-ti mai sau un hint – e scrisa de una care se pricepe doar la conopida. dintr-un volumas de acum vreo 15 ani. si postarea de azi n-are nici o legatura cu marele alb, pur si simplu am stat in gradina sa beau o tigara si mi-am adus aminte de ea.
simetrice aripi zici? dar ce? esti inginer? eram preciiis ca e poezia ta. fireste mi-am dat seama din prima clipa.
gata! m-ai lecuit, nu mai pun poezii aici … pana data viitoare.:)
Esti marfa Smarando!!
Talentata, sensibila, multi-faceted….:)
eeee, asa sunt io, o zana mai renascentista 🙂 🙂 🙂
Ah, nu te lasa convinsa sa nu mai pui poezii, nici macar de tine!
Deja o astept pe urmatoarea…
ma voi conforma 🙂