Azi n-am sa va dau retete – ouale si cozonacul sunt ale fiecaruia, le face dupa cum simte si dupa cum crede.
Fiecare familie are folclorul ei, cand vine vorba despre asta. Daca o intrebam cat trebuie framantat cozonacul, bunica imi raspundea: „pana cand curge apa din pod!’, adica pana cand asuda bine gospodina. Unii il fac simplu, altii cu mac. Unii fac umplutura cu nuca plus albus, altii cu nuca si cacao.
Eu il fac asa cum se face la noi de cand ma stiu: umplut cu exagerat de multa nuca, amestecata cu zahar tos si stropita cu rom. Cozonacul in sine trebuie sa fie un fel de pretext pentru nuca asta crantzanitoare, usor caramelizata. In plus, ung formele cu unt si le tapetez cu zahar – din aceleasi motive. Dupa cum puteti constata, cozonacii mei n-ar putea castiga nici un concurs de frumusete. N-as da insa aurul lor dulce si parfumat pe nimic in lume! Abia astept dimineata de maine, sa imi tai o felie groasa, langa ceasca cu cafea aburinda.
Oua – am vazut si din acestea multe, care mai de care mai frumoase: colorate natural, cu foi de ceapa, suc de sfecla si ceai, decorate cu urma frunzei de patrunjel sau incondeiate cu minutiozitate de chinez. Anul asta – o fi fost vopseaua, or fi fost ouale – au iesit ca niste bijuterii. Sau asa mi se pare mie. Si imi plac mai mult decat unele perfecte. Au pistrui, au pete, au crapaturi si umbre – de parca gaina ar fi ouat numai nestemate. Sunt vesele si nepasatoare la orice ar spune gura lumii despre ele!
Va fac cadou pozele ispravilor mele de Paste si va urez tuturor lumina curata si inima impacata!
