Atena: sfarsitul unei povesti?

Soarele e anemic.  Cu dinti.  Nu esti bronzat, nu esti in short si nu ai aparatul de fotografiat atarnat de gat.  Timpul e prea scurt, momentele de respiro inghesuite printre discutii despre target-uri si tigari fumate in frigul din fata hotelui.

Gazdele vor sa te si distreze intre doua Power Point-uri. E un oras pe care l-ai mai vazut fara sa-l vezi cu adevarat.  Ai mai facut cumparaturi pe Ermou, ai mancat in restaurante jumulitoare de turisti de prin Plaka si Monastiraki, te-ai mai distrat la schimbarea garzii din fata Parlamentului.

Te urci docil in autocar, faci glume multinationale, iti scoti din buzunar telefonul just in case, pentru cine stie ce instantaneu de exceptie.  Si pornesti.  Nu esti in mare dispozitie, creierul iti tot fuge in alte directii  – tocmai ai aflat ce vanzari trebuie sa faci in anul asta nenorocit, de criza.

Mamutul de bus se misca milimetric in sirul lung de masini, in timp ce ghidul iti povesteste ca la Atena nu sunt dopuri de circulatie.  Cu exceptia zilelor de greva.  Sau de miting.  Sau de penurie de carburant.  Si totusi.  Orasul e invadat de portocale.  De-a stanga si de-a dreapta, pe toate stradutele, pomii stau sa se rupa sub incarcatura de fructe, intr-un fel de Craciun citric.  Ti se explica: sunt bitter oranges (zise si Seville oranges), bune doar pentru gemuri si dulceturi.  Chiar si asa, ideea ca ai putea iesi pe balcon si smulge o portocala direct din pom iti inveseleste brusc dupa-amiaza.

Pe stanga un stadion cu nu stiu cate locuri, toate din marmura.  Simti cum iti ingheata instantaneu derrieru’.  Pe dreapta un faimos institut de cercetari.  Grecia e pe locul 17 in lume in ceea ce priveste cercetarea stiintifica.  Cu disciplinele economice stau mai prost.  Sase coloane dintr-un templu, nu stiu cate trepte pana la biserica din varful dealului.

O statuie.  Melina Mercouri.  Actrita, cantareata, Ministru al Culturii.  Unu’, doi, trei, patru caini maidanezi supraponderali si potoliti.  Alta statuie – alt erou national.

Bate un vant recisor, atunci cand dai cu ochii de Acropole. Oricat de blazat ai fi, stanca izbucnita dintre cladirile pestrite iti face ceva.  Coloanele-cliseu iti spun ca, pentru omenire, ar putea fi vorba si de altceva.  Ar exista optiuni, pe care le-am atins candva si le-am pierdut.

Femeia-ghid isi agita umbrela.  My group, follow me, please! Oile bipede, inghesuite unele in altele, intorc privirea spre stanga.  E acolo: o cladire agresiva aproape, cu betonul avantandu-se spre cerul innorat.  Multa pardoseala de sticla – pasesti aerian peste petece de mozaic si ruine vechi de cand lumea.  Intri si te lasi inghitit intr-un amestec de desavarsire antica si tehnologie ultramoderna.  Coloane de metal satinat, gri-uri subtile, pentru a lasa caldura marmurei sa vorbeasca.  Kora cu detalii incredibile ale vestmantului.  O jumatate de cal, smucindu-se parca pentru a-si extrage restul trupului din absenta.  Pletele, minerale si milenare, ale Cariatidelor desfigurate.

Ti se povesteste o istorie care incepe frumos.  Se pronunta vorbe mari: cetatean, democratie, agora.  Lucrurile se uratesc pe parcurs.  Statuile sunt desfigurate, ciopartite, aruncate in aer, pravalite.  Firele povestii se incurca in intoleranta, violenta si hotie.  Metopele se insira in inclestari de oameni si oameni, de oameni si bestii.

Afara s-a facut intuneric.  Nu, nu te inseli.  Ceea ce simti atunci cand lasi in urma luminile muzeului e jena fata de omenesc. Ultimul lucru care iti ramane in minte e un ‘cap de conducator barbar’, o sculptura tarzie, din perioada romana.  Frumusete care prevesteste un Crist desfigurat.

Iti strangi umerii zgribuliti si ramai asa pret de cateva minute – atat de neinsemnat si atat de nedumerit.   Suspendat in josul dintre doua sus-uri.  De-o parte, colina Parthenonului, de cealalta, liniile indraznete ale cladirii moderne.  Intr-o liniste rusinata, te strecori prin inghesuiala linistitoare din Plaka.  Spre o taverna in care sa iti ineci nedumeririle filozofice in vin prost si fast food etnic.