Al doilea ciob de roman

In fata computerului.  Din nou.  Mereu. Zilnic, ore in sir in fata aceluiasi nenorocit de ecran verde de Solitaire.  Tzac, tzac – asa, 5 de cupa peste 6 de pica, dama de cupa peste popa de cupa.  Si acum valetul peste amandoi.  Un fel de sex in grup, va sa zica.  Doamne, se tampea complet  – singurul ei interlocutor era laptop-ul asta.  Acum show an available move, fir-ai tu sa fii, ca eu nu mai sunt in stare. An available move? Ce miscare ii mai era posibilă, acum sau vreodata? Probabil niciuna, din moment ce toate zilele curgeau la fel, fara putinta de schimbare.  Liniare. Nu … nu liniare, pentru ca linia aia  – liniara cum e ea – e macar formata dintr-o infinitate de puncte, de intamplari.  Ori zilele ei erau perfect transparente, imponderabile, nemiscate.

Se intinse dupa un pachet nou de tigari.  Cana de cafea era demult goala, dar ii fusese prea lene sa se scoale si sa-si mai toarne o portie.  Cafea fara cofeina, fara lapte si fara zahar.  O zeama amaruie.  Ce prostie si chestia asta…  Ziua bea cafea fara cofeina, seara bea bere fara alcool, noaptea dormea, cu chiu cu vai, dupa un somnifer.  Orice abatere, orice semn de revolta era sanctionat cu palpitatii, crize de sufocare si atacuri de panica.  Mancarea, atata ii ramasese. Si se vedea.  Nu neaparat pe tenul cenusiu sau in cearcanele vineţii.  Nici macar pe cantar, ci peste tot in jurul ei, prin casa.  Pe birou: cutia cu pizza pe jumatate mancata (baietii care faceau livrari la domiciliu o stiau deja pe numele mic).  Pe masuta de langa canapea: o cutie cu bomboane si o punga goala de alune.  In poseta: două ghemotoace mototolite de la ciocolata.  In sertarul noptierei: caramele si frimituri de biscuiti cu portocale.

Lehamite. Asta e tot ce mai simtea.  Si nepasare, daca nepasarea se poate simti in vreun fel. Familia si prietenii o credeau in doliu.  O suspectau ca sufera, ca plange zi si noapte.  Se purtau cu ea ca si cum ar fi fost invalida.  Parintii, oameni cu frica lui Dumnezeu, ii carau oale cu supa de gaina de tara si iconite sfintite pe la tot felul de manastiri.  Veneau, dereticau prin casa, vorbeau intre ei in soapta si plecau in varful picioarelor, asa cum venisera.

Radu –  atunci când catadicsea sa mai apara pe acasa – trecea rapid, cu o fata de mucenic scarbit,  ii arunca un ‘buna!’ nefolositor si se incuia in camera.  Semne sigure ale vizitelor lui : rufele murdare din baie si ceea ce Ana numea ‘retragerea capitalului de lucru’.  Mormaia din usa, inainte de plecare, o suma si o explicatie.  Ea se ridica automat, fara sa scape din ochi ecranul televizorului, numara absenta banii si gata!…dus era.  Rareori, cu un fel de buna-dispozitie masochista, il intreba daca nu vrea sa pupe ‘bancomatul’.  O saruta pe obraz, cu o resemnare demna de cauze mai bune si disparea imediat pe usa, fara sa lase deschisa posibilitatea vreunui dialog.  In urma lui ramanea insa, intotdeauna, Mirosul.  Mirosul lui dulce, de pusti necopt, era  amestecat – de ceva timp incoace – cu un altul, al tatalui lui: aroma pielii iritate de un barbierit grabit, izul de tutun, abia ascuns in guler, adierea de levantica a rufariei proaspat scoase din dulap.    Mirosul lui Toma.

Ramase deodata cu ochii in gol.  Acum ca ii  rostise numele, chiar si in gând, era prea târziu.  Stia ce urmeaza.  Imaginile incepura sa-i curga necontrolat prin fata ochilor, in acelasi tempo cu lacrimile.

Soare.  Duminica dupa-amiaza.  Prieteni, bancuri.  Gramezi de vase murdare in chiuveta din bucatarie.

‘Ana, pui, vino tu sa le spui ca a fost asa cum zic!’ Pahare de sprit.  Toma, ca de obicei, in capul mesei.  Ea, in usa bucatariei.  Cârpa cadrilata, de in, in mâna.  Povesti.  Toma cu capul in piept, motaind.  Deja?  Sporovaiala.  Cineva pune o intrebare.

‘Toma? Tom! Ce faci, ma bosorogule, ai adormit?’ Liniste.  Priviri amuzate, priviri intrebatoare sau usor jenate.  Mana ei pe umarul lui.  Manechiura proaspata.  Inel cu smarald, de la bunica.  Liniste.

Apoi, iadul.  Strigate.  Masaj cardiac, care dintre voi stie?  Salvare. Veste portocalii, fluorescente.  Drum pe contrasens, hurducaiala pe gropile orasului.  Sirena, pietoni speriati.  Palid, atât de palid.  Dialoguri într’o pasarească medicala, peste capul ei.  Buze vinete.  Spital.  Miros de mancare proasta.  Pardoseala ciobita.  Pasi. Prea târziu.

‘Nu puteati face nimic, doamna! Absolut nimic.’ Muta.  Surda.  Nimic, nimic, nimic.  Gugustiuci pe pervazul ferestrei.  Praf auriu, plutind in aer.  Nimic.  Calmant.  Somn?  Radu, unde e Radu?  Mut.  Surd.  Mana ei inclestata in buclele castanii.  Tipat de animal injunghiat, iesit din adancul gatlejului.

‘Taica-tu …. Taica-tu …. ‘ Ce sa spui? Cum sa o spui?  Hohote.  Obiceiuri de inmormântare.  Popi, priveghi, prosoape.  Babe, nenumarate babe – de unde si pâna unde atâtea babe?  Cine sunt toţi astia? Barbarie. Calmant.

‘Asa de tanar.’ – ‘Ce pacat!’ – ’Un  suflet mare’.  Vesnica pomenire.  Coliva, cersetori, corp neinsufletit.  Furnici urcând pe pamantul proaspat sapat.  Tzarana, asta e cuvantul.  Radu, in negru.  Prima oara când poarta costum.  Lalau,  desirat.  Scrasnet din dinti: ‘E penibil, lui tata i s-ar parea penibil tot circul asta.’ Ce e in capul tau, baiete?  Plangi, plangi pentru Dumnezeu!

Mana ei pe bratul fiului ei.  Verigheta pe deget.  Ce sens?  Nici un sens.  Nimic.