Mai ţineţi minte cum arătau meniurile sărbătorilor noastre în vremuri comuniste? Cum improvizau mamele şi bunicile tot felul de gustări din ce nu aveau? Îmi amintesc si acum gustul pastei de sardine frecate cu unt, sare de lămâie şi pătrunjel tocat mărunt. Sau felul în care se înmulţea bucăţica de telemea ori pumnul de măsline cu tot felul de adaosuri, ca să rezulte o cremă sărată şi tare de îţi spărgeai capul cu ea, pe care de-abia o puteai întinde pe felia de pâine.
Coana mare, olteancă mărunţică şi neagră în cerul gurii, boieroaică scăpătată de Caracal, făcea întotdeauna scandal când se aşeza în capul mesei şi vedea aşa expoziţie de teribile străduinţe culinare. „Păi bine, mă Dico”, îi spunea ea bunică-mii, „în halul ăsta ajunserăm, de ne dai sărăciile astea de antreuri? Pe vremea meeeea, nici săpătorii de şanţuri nu mâncau aşa ceva. Aducea tac-tu mare cu şareta de la Dunăre, eheheheee, un macrou afumat din ăla gras şi nişte icre de ştiucă cu bobu’ cât capu’ de copil mic. Vaaai, şi ţâri din ăia bunii şi puturoşii. Şi brânză de Brăila cu seminţe negre, de chimen! Ce ştiţi voi, mamă, ce e aia mâncare bună…” Iar noi, copiii, ne uitam în gura ei şi încercam să ne imaginăm ţârii cei puturoşi şi toate bunătăţile cele fără seamăn, dispărute în negura vremurilor, ca nişte dinozauri ai unui veac care nu se mai putea întoarce vreodată.
Tot Coana mare, cu conciul ei alb strans în pieptăn de baga şi broşa cu onix şi perle prinsă în veşnicul jabou de dantelă, era mare inventatoare de surogate alcoolice care mai de care mai fistichii. Ţuica în care punea cojile de la lămâi şi portocale: „Aţi auzit, mă, de Cointreau? Păi n-aţi auzit, că nu avuserăţi de unde. Cointreau-ul e o doctorie pentru ăi mari! Să nu vă prinz că vă atingeţi de sticla asta, că vă jupoi.” În fiecare seară, înainte să se culce, Maia, coana mare va să zică, îşi turna tacticos pseudo-lichior de portocale într-un păhăruţ cu picior şi îl savura, în timp ce ne interoga: „Şi mă-ta ce făcu azi? Da’ tac-tu? Ce film fu la televizor? Nu mai râde, Ando (adică eu, Smaranda, în varianta micro) ca o iapă. Cucoana adevărată, când râde, dinţii nu-i arată!”
Nu ştiu de ce, poate pentru că vine Paştele şi oamenii ăştia dragi din familie îmi lipsesc teribil, dar la toate acestea şi la multe altele din copilărie filozofam eu zilele trecute, pe când pregăteam această cremă de brânză delicioasa. Reţeta o puteţi găsi aici, mai jos găsiţi câteva poze lamuritoare.
