Darurile grecilor

In chip de introducere

Penduland intre ‘of’-ul dupa o vacanta care pare sa nu mai vina si discutii indigeste despre criza greceasca, am rascolit prin multincercatul meu laptop si am gasit randurile de mai jos.  Au fost scrise atunci cand nici cu gandul nu gandeam la asa rasturnare de situatie.  Grecia mi se parea, la ora aceea, Edenul unui exil autoimpus.  Unul dintre motivele (secundare) pentru care astept cu nerabdare vacanta de anul asta este si curiozitatea de a vedea ce a mai lasat criza din obiceiurile grecesti, pe care le invidiam cu naivitate: siesta, programul aiuritor al magazinelor sau orele nonsalante si nesfarsite, petrecute in fata unei minuscule cescute de cafea.  Note de plata mai piperate si oficiale in taverne? Taximetristi care iti dau bon fara sa te injure putin in limba lui Nana Mouskouri?  Ce intamplari uluitoare ma asteapta?  Vom vedea.  Pana atunci, ‘remember Greece B.C. ‘(before crisis) 🙂

DARURILE GRECILOR
Cea mai recenta vacanta si un film revazut de curind la televizor m-au determinat sa pun pe hirtie cele ce urmeaza.  Vacanta s-a petrecut  – ca si in anii trecuti – in nordul Greciei, undeva prin Halkidiki.  Iar filmul –  “Politiki Kouzina” al lui Tassos Boulmetis – este un superb si melancolic poem despre dezradacinare, despartire si regasire, dragoste si, nu in ultimul rind, despre mincare.

Cu grecii, atunci cind vine vorba despre de-ale gurii, nu te joci.  Grecia este una dintre putinele tari europene unde marile retele fast food au esuat lamentabil si unde respectul pentru ingredientele locale si retetele traditionale este de nezdruncinat.  Motivul nu a fost goana dupa turisti, ci bogatia nemasurata a naturii pe aceste meleaguri si o mindrie nationala pe care noi, romanii, pare ca nu o mai intelegem sau o intelegem prost.
“Celula de baza” a gastronomiei elene – taverna – este, prin excelenta, o afacere de familie.  In bucatarie, bunici, mame si matusi mustacioase se agita in jurul oalelor si plitelor, tatal se scoala inainte de rasarit pentru a merge in port si in piata pentru aprovizionarea zilnica, in timp ce copiii si nepotii de sex masculin zboara de colo-colo, servind clientii.  Decorul e lipsit de pretentii: fetze de masa din hirtie, vesela simpla, mobilier solid.  Pe mese, in loc de aranjamente florale savante, stau ghivece cu busuioc sau cu menta.  Fiecare taverna pare a avea reteta proprie de salata de vinete – tocata mare, de mina,  amestecata uneori cu ardei copt, feta si un strop de usturoi, alteori cu rosii maruntite, ceapa si ulei de masline.  Caracatitele se zvinta in briza marii, asteptindu-si rindul, iar pe mese se tot aduna platouri si farfurii cu gustari: gavros, horta, dovlecei pane cu tzatziki, htipiti si boujourdi, salata de sfecla rosie cu skordalia.
Isi fac apoi aparitia calamarii umpluti cu brinza, midiile saganaki, pestii la gratar cu sos de lamiie sau ascunsi sub crusta de sare, crevetii, langustinele sau homarii la gratar.   Daca nu ai chef de ce iti ofera marea, nu ai decit sa dai o fuga la bucatarie si sa alegi ceva gatit la cuptor, din galantar: stifado de vitel, cu ceapa si sos dulceag-aromat, o portie zdravana de ardei sau rosii umplute, pastitsio sau musaca.  Stropesti totul cu berea locului (incearca Mythos, e excelenta) sau, de ce nu?, cu o sticla din cel mai popular si contradictoriu vin – retsina Malamatina, cu gustul lui rasinos si sticla inconfundabila.

La final, rasturnat aproape pe scaun, privesti marea – aflata intotdeauna undeva, prin apropiere si oftezi adinc, cu nedisimulata placere.    Patronul, cu un zimbet pe buze, iti ofera cadou “frutas ke gliko”, adica fructele si desertul:  ravani, baclavale sau dulceturi de casa.  Chiar daca undeva, prin Eneida lui Vergiliu, ti se recomanda sa te feresti de greci, mai ales atunci cind vin cu daruri, in aceasta situatie poti lasa precautia la o parte.  Ba mai mult decit atit, adauga la comanda si o cafea “eleniko metrio” (adica greceasca si potrivita de zahar).

Pe masura ce scriu, ma gindesc la Theodoros si ai sai de la “Corali Taverna”, la Dimitri de la “Stavros”, la Makis de la “Five Steps in the Sand” si la intreaga familie de la “Ta Vrahaghia” – de-a lungul timpului, acesti oameni ne-au devenit aproape prieteni.   Cu o bucatarie simpla, un décor in care Mediterana tine loc de fundal si un serviciu relaxat (insa eficient), tavernele mele preferate pot sta fara complexe alaturi de sofisticatul “The Squirrel” al lui Herve Pronzato de la Danai Beach, de exclusivistul “Milos Estiatorio” al lui Kostas Spiliadis sau de “Roof Garden” de la Sheraton Grande-Bretagne, cu incredibilele steak-uri ale chef-ului Filippo Abisso si panorama unica asupra  Atenei.

Vara trece repede si daca anul acesta nu reusiti sa dati o fuga pina in Grecia si sa verificati personal, atunci pastrati macar aceste rinduri ca un fel de antidepresiv natural in zilele reci de iarna.

Publicat in revista La Cucina.