Cam la vremea asta de început de iulie plecam în vacanţa de vară, la ţară. Pentru copilul bucureştean, lumea Munţilor Vrancei se deschidea imensă şi pe alocuri ameninţătoare. Eu şi Sorin eram cei mai mari în tribul de nepoţi ai Vornicilor, urmau Dan, apoi Radu şi Bogdan, despărţiţi între ei de doar câteva zile. Mai târziu, ni s-a alăturat Isabella.
An de an, în seara dinainte de plecare, tata ne scotea, ca pe oamenii mari, la restaurantul Pescăruş – mititei pentru noi, bere pentru el. Apoi, în zori de zi, Mama Dica dădea trezirea şi ne ambala, somnoroşi şi emoţionaţi, în Dacia 1100, dimpreună cu sacoşe încărcate cu baghete Bucureşti şi geamantane pline cu spielhosen-uri, tenişi chinezeşti şi pălării de soare din doc albastru.
De cum treceam, prin vadul cunoscut, pârâul Domoșita, aventura începea. După ce era dată deoparte poarta cea lungă din trunchiuri de copac, maşina tatei, încărcată cu de toate şi cu noi, gâfâia pe dealul abrupt, pe lângă tarlaua cu porumb şi fasole şi pe lângă crânguri umbroase, până sub teiul cel mare din dreapta casei. Acolo ne revarsam avec armes et bagages. Mama Dica ne alinia, ca un brigadier adevărat, pentru a primi salutul bunicilor paterni. Ne ştergea energic, cu colţul batistei, dârele de îngheţată Polar de pe obraz, ne aranja freza şi ne prezenta spre inspecţie mamei Sylvana şi bunicului Nicolae.
Un pumn de om, mama Sylvana apărea cea dintâi, cu basmaua neagră de italiancă legată la ceafă şi cu şorţul cenuşiu peste rochia cu imprimeu discret. Muntele de Nicolae Vornicu, cu pălărie de vânător şi bocanci masivi, duduia în urma ei. Nu ştiu de ce, dar în prezenţa lor, simţeam întotdeauna nevoia să fac o reverenţă. Sylvana mă apuca de bărbie şi mă cerceta, apoi mă pupa apăsat pe frunte. Pentru ea, eu eram “fetiţa”. Nu mi-a spus niciodată pe nume. O fi fost vreo credinţă adusă de prin Piemont sau convingerea limpede a fermierului de pretutindeni ca descendenţii de sex masculin sunt singurii care contează.
Orişicum, Sylvana ne expedia rapid şi începea să se învârtă în jurul tatei cu farfurii cu supă aburindă de găină, hălci de brânză alături de roşii abia rupte de pe vrej, iepure în sos de vin, ţoiuri cu ţuică de prună şi cu nenumărate întrebări. El era Soarele şi Luna şi Universul ei, se vedea asta.
Urma o lună de libertate deplină, a la Rousseau. Mama Dica cea anxioasă şi de cap bătătoare lăsa hăţurile în mâinile abile ale bunicului Nicolae. Urmau orele de hălăduială prin păduri, cu mânătărci şi hribi culeși de pe sub frunze și cu teama de mistreţii care dădeau iama prin livezi. Cu mersul la cosit şi furtunile de vară descarcându-şi fulgerele, pe care le priveam ascunşi sub căruţa finei Luiza. Cu băile în cada de zinc cu apă de ploaie şi frunze de nuc. Cu slujba de la Vatican, pe care mama Sylvana o asculta la radio, duminică de duminică. Cu serile în care ne citea fabulele lui La Fontaine din volumul cu coperți albăstrii și gravuri măiestre. Cu şoarecii care rostogoleau, noapte de noapte, nucile aşezate la uscat pe ziare, în podul casei. Cu mama, fumând în pridvor şi întrebându-l pe tata de ce doar la Anghelești se vede atât de bine Calea Lactee. Cu excursiile la bâlciul din Adjud, unde ne dădeam în tiribombe şi mâncăm prăjituri cu glazură mov la cofetăria de lângă gară. Cu păpuşile pe care mi le confecţionam din ştiuleţi de porumb. Cu vaca Ciuta care scăpa, cu regularitate, în lucerna de lângă tufele de agrişe şi coacăze ale Sylvanei. Cu vizitele la cimitirul din sat, strâns lângă bisericuţa lui din lemn şi presărat cu mormintele familiei. Cu “vasca” imensă, vagonet de mină reciclat, în care se adăpau vitele. Cu casele de apă, şapte la număr, înconjurate cu frunze de untişor fraged, cu care străbunicul Guido adusese apa din munte până în fața casei. Cu vânătorii chercheliţi şi plini de cicatrici bizare, adăstând pe buturugile din faţa casei şi povestind despre întâlniri cu urşi care le smulseseră bucăţi de braţ ori de picior. Cu omleta făcută cu mânuţele mele, din gălbenuşuri şi mormoloci de broască prinşi în pârâu, pe care le-am servit-o dragilor mei verişori. Cu alunele şi nucile verzi, curăţate cu briceagul de bunicul Nicolae. Cu tifoanele pline de caş pus la scurs, atârnate de streaşină bucătăriei, spre grădina de legume. Cu petecul de vie de pe deal, stropit cu piatră vânătă dintr-o pompă de alamă impresionantă. Cu Polux, corcitura diabolică pe care am adus-o de la Bucureşti, pentru că ne mâncase toate cordoanele şi batistele. Cu apa de Burow pe care am băut-o din greşeală, cu toate că era preparată pentru genunchiul de rugbist al tatei.
Cu toţi cei dragi şi cu toate cele dragi alături, cu inima pleznind de bucuria neştirbită, insolentă şi neştiutoare de rău şi de rele a copilăriei.
