Astăzi mai mult decât alteori, amintirile legate de familia mea au o însemnătate anume. Pentru că astăzi, gândindu-mă la toți cei dragi plecați prea devreme, prea abrupt și nedrept, realizez, o dată în plus, că lucrurile mici sunt cele în care ei rămân imprimați în ritmul fiecărei noastre zile ori anotimp, în cioburi de imagini, în fărâme de sunet, în arome purtate de vânt.
Din astfel de minuscule și esențiale accente se compune memoria familiilor noastre, așa cum și-a propus să o recompună și Simona Tache, într-un nou episod al serialului său scris.
Aceasta este mărturia mea despre gusturile, aromele și sunetele familiei.
***
Dulce – parfumat e gustul familiei, precum cafeaua cu cardamom, pe care o bea soţul meu dimineaţa. Iute precum tonele de ardei jalapeno pe care fiul meu le-a pus, săptămâna trecută, pe o pizza pregătită cu mare măiestrie. Acru ca sucul de lămâie combinat cu albastru de metil pe care mă forţa bunică-mea să îl înghit, atunci când mă durea în gât. Sărat – bocnă – rece – sifonat ca zeama de varză pe care tata, pe vremea când eram copii, ne punea să o vânturăm în butoiul cel mare de stejar din pivniţă, duminică de duminică, iarnă de iarnă. Şi ar mai fi un gust făcut din toate gusturile cele bune: cel de sărbătoare, nu contează care anume, petrecută cu toţi ai tăi, familie şi prieteni deopotrivă.
Mirosuri? Maia, străbunica mea maternă, avea pe masa de toaletă o cutie cu pudră Caron – mirosea a cuconet, a fineţuri vechi, a lumi dispărute. Bunica folosea “Cabochard” şi, la zile mari, dacă eram cuminţi, ne dădea şi nouă câte un strop, aşa, după ureche. Acum mi se pare un parfum greu, însă atunci eram în al nouălea cer. Îl ţin minte pe frate-meu, mic de câţiva anişori şi gătit pentru vizită, care alerga în jurul mesei şi ţipa stăruitor: “Dă-ne şi pe noi cu “Toboşar”, te roooog!”.
Tot cu un parfum, “Fidji” al mamei, am o amintire oarecum dureroasă. Trona într-o sticlă masivă de cristal, în dulapul ei. Eu aveam o păpuşă multiubită, Rozalia cea cu părul lung şi roşu! Grijulie nevoie mare, am spălat-o pe cap, am coafat-o – vai de ea, săraca!, apoi i-am turnat pe cap jumătate de sticlonț de “Fidji”. Mirosea în casă ca la drogherie. Bunică-mea mă tot avertiza, dând din cap a resemnare disperată: “Las’că vine ea, mă-ta, şi vezi tu atunci!” Eu, bravă, îi scoteam limba de după fotoliul verde din sufragerie. Mama, precum ursul din poveste, a intrat pe uşă, a adulmecat şi a strigat: “Cine a umblat la parfumul meu?”. Bine ascunsă, nici nu îndrăzneam să respir. Efluviile din pletele Rozaliei m-au dat de gol. Şi aşa s-a făcut că a trebuit să scriu de 50 de ori, pe caiet dictando, o frază memorabilă: “Păpuşa pute a parfum, iar eu sunt pedepsită.”
Cât despre sunete, hai să vedem. Ar fi respiraţia copilului meu, care se prefăcea că a adormit ca un îngeraş, seara la culcare. Eu învăţasem că atunci când începe să respire aşa liniştit pe nas, doarme tun. Dar şi el învăţase că eu am învăţat! Aşa că simula, dacă vă puteţi imagina aşa ceva. Şi, cum încercam să mă ridic de pe marginea scârțâietoare a patului, mă întreba cu o voce mică şi hotărâtă, din întuneric: “Mami, unde te duci?!” Vai mie, asta însemna Scufiţa Rosie de la început, a mia oară!
Sunete iubite, care înseamnă “acasă”? Bărbatul meu, fredonând fragmentul lui preferat din “The Final Cut” al lui Pink Floyd, cel cu “And if I open my heart to you / And show you my weak side / What would you do? / Would you sell your story to Rolling Stone?”. Eu, complet afonă, detest cântatul în public. El mă tot întreabă, de 25 de ani încoace, de ce urăsc muzica. Nu o urăsc deloc, ba din contră. Deh, o fi vreo idiosincrasie moştenită! 🙂
