În copilărie, locuiam într-un bloc interbelic în care fereastra cămării se deschidea spre scara principală. Nu mă întrebați de ce, nu am înțeles niciodată. Orișicum, această nefirească situație însemna că, la orice sosire acasă, aflam cu precizie ce gătiseră doamna Hulea de la parter sau madam general Kogălniceanu de la primul etaj. De obicei, în cazul doamnei general, era vorba despre vreo fiertură horror destinată haremului de 10 pisici, peste care domnea motanul Capsomanu’. Acesta era chemat acasă, din vagabondaj, de sunetul a două cuțite ascuțite între ele, semn că era gata cina. Mă scuzați, am divagat, să revenim la etajul II, unde, la fereastra de la cămara noastră, se întâmplau o serie de lucruri. Prin ochiurile grilajului său de fier forjat ne arunca poștașul revista Pif, cu tot cu gadgetul ei. Pe aceeași fereastră, mama se rățoia la noi, ca toate celelalte mame din bloc, să trecem urgent…
