Poate că aşa se întâmplă şi la voi acasă: atunci când fac o pască, toată lumea se bate pe umplutură. Mă rog, sunt şi reţete care fac excepţie, însă – de cele mai multe ori – masa se încheie cu cucoane la dietă (care îşi amintesc brusc câte calorii n-aveau voie să mănânce) şi copii mofturoşi („mamiiii, mie nu îmi place pâinea ahahahahasta!”) care lăsa în farfurie bunătate de crustă.
În plus, recunosc sincer că sufăr de sindromul cozonacului de bunică. Nu au existat, nu există şi nu vor exista cozonaci cum erau cei ai bunicii mele materne. Punct. Legendarii cozonaci erau frământaţi cel puţin două ore, cu tot cu pauze de tras sufletul, erau galbeni, pufoşi, cu o umplutură pentru care am făcut fixaţie (miez de nucă dat prin maşină, frumos caramelizat împreună cu zahărul, totul stropit cu rom). „Ando, când frămânţi cozonacii, trebuie să curgă apă din pod!”, zicea mama Dica, afundându-şi braţele în aluatul aromat, în timp ce eu ţineam, cu toate puterile mele mici, de toartele ligheanului smălţuit. Pe scurt, un cozonac bun trebuie meritat prin muncă multă. Din acest motiv, rareori mă apuc de aşa operaţiune, mai ales în ajun de sărbători, când am o mie de alte lucruri de făcut. După mine (şi poate că sunt eu o gospodină aiurită), cozonacul este un dulce de suflet, care trebuie pregătit în pace şi linişte, ca să îţi aducă aminte de toate cele bune din copilărie.
Acum, o mărturisire: cred că sunt, on top of everything else, traumatizată! De competiţia acerbă care exista în partea muierească a familiei mele, plus vecinele din bloc, pe tema reţetelor de cozonac. Parcă aud şi acum dialogul tradiţional de Paşte şi de Crăciun.
” Io pun 30 de gălbenuşuri la fiecare kil de făină, ca Păstorel!”, arunca una.
” Fugi de-aici, mamă, vrei să murim de hepatită? Cinci ouă, da’ să fie de ţară!”
” Da’, a propos, de unde ai tu, dragă, 30 de ouă pentru cozonac?” şuieră, plin de insinuare, alta.
” De unde, de neunde, am! A găsit gineri-miu ieri două cartoane.”
” A găsit aşa, pe stradă? Să nu spui unde, da’ nici să nu vii diseară să împrumuţi maşina de tocat nuci.”
A doua zi dimineaţă, pe scara blocului, aerul tremura de suspans, ca în filmele cu cowboy, când personajele principale se înfruntă pe strada prăfuită. Urmau telefoanele pline de (falsă) îngrijorare.
„Ţi-au ieşit? Mie daaaa, au crescut supeeeerb!”
” Mie nu, că nu a avut presiune gazul când i-am pus în cuptor.”
” Eee laaasă, că o să-ţi iasă de Crăciun!”
Învingătoarea punea uşurel telefonul în furcă şi, fredonând o romanţă, se ducea la bucătărie să îşi facă o binemeritată cafeluţă la ibric. În timp ce învinsa, scrâşnind din dinţi, trântea receptorul şi îşi ameninţa bărbatul: „De Paştele viitor, mergem la ţară. Să mai gătească şi maică-ta!”
Luând în considerare cele menţionate mai sus (parcă scriu o dare de seamă despre cozonaci!), am căutat şi încă mai caut reţete de pască fără aluat. Cum ar fi aceasta, pe care am testat-o recent. Succes pe toată linia! E o pască aurie, parfumată, uşoară şi rapidă. Vă pot asigura că niciun oaspete nu va trăi cu remuşcări calorice şi niciun copil mofturos nu va mai avea dispute nevricoase, peste masă, cu părinţii. Va fi un armistiţiu general, aşa cum se cuvine la ceas de mare şi luminoasă sărbătoare. Şi acum, poze şi spor la treabă!
