30 Results

Mama Dica

Search

Mama Dica, pe numele ei de botez Alecsandrina, a fost bunica mea materna.  Cu toate ca a facut greseala de a se naste la Caracal, era o femeie isteata.  Dica avea suflet mare, piept pe masura si ochi latino – in tinerete i se spunea ca seamana cu steaua filmului mut, Dolores del Rio. Copila fiind, Dica si-a rupt piciorul jucand ‘uliii si porumbeii’ cu purcelele lui Bibianu – trei fete supraponderale si foarte vesele din vecini, care au cazut gramada peste ea.  Desi era premianta, se lasa uneori influentata de fratii mai mici si mai dati naibii, Anisoara si Bebe. Asa s-a intamplat si atunci cand au taiat la poale toate rochiile mamei lor.  Moda vremii cerea ca fustele sa cada drepte si grele, iar pentru asta se coseau in tiv niste fise de plumb.  Bebe, care a venit cu ipoteza ca in tivuri s-ar afla galbeni stralucitori, s-a…

Coana Mare avea o sculă. Nu râdeți, că era importantă. Cu ea și doar cu ea, scoteai dopurile căzute în sticle și vișinele din vișinată. Invenția era compusă dintr-un mâner antiderapant-culisant și trei fire din sârmă galvanizată, ca niște gheare ușor paralitice. Apucai cu ele obiectul dorit și îl extrăgeai. După milioane de încercări. Tot Coana Mare avea un fluier de vardist cu capace de plută, atârnat mereu de mânerul noptierei, ca să alerteze lumea în caz că era atacată la miez de noapte. Pe toaleta cu blat de marmură roz, străbunică-mea ținea – între multe altele – o pompă cu Analcid, un binoclu de operă și un barometru.  Pompa din tablă avea un piston care fâsâia teribil. Pe rezervor scria maaaaare OTRAVĂ!, iar alături era desenat un craniu rânjind ca pe steagurile piraților. Cu binoclul, Coana Mare se uita de la fereastră la chefurile pe care le…

De curand, Despina care stie totuldespremame.ro, m-a pus sa-mi amintesc de ale mele multe mame, bunici, matusi.  Uite ce a iesit.   Preambul: ‘Gaiţele’ lui Kiriţescu nu e o piesă de teatru. Este un episod din reality show-ul copilăriei mele.  Dacă nu mă credeţi, poftim, luaţi o mostră din dramaturgia personală, în care patru generaţii de românce se calcă drăgăstos pe bătături. Decorul: Sufragerie spaţioasă, de apartament construit în perioada interbelică. Mobilier clasic, şemineu cu plăci decorative, canapele adânci.  Într-un colţ, un fotoliu tapiţat în catifea verde. Un vechi aparat de radio Grundig se aude în surdină.  Câteva muşte se învârt bezmetic în jurul lustrei de Murano, cu lacrimile ei tremurătoare din cristal.  Jaluzelele sunt puţin lăsate, afară e căldura mare.  Pe masă, ceşti de cafea pe jumătate băute şi un platou cu pandişpan de fructe, pudrat cu mult zahăr.  Personajele: Coana Mare: străbunica. Zisă şi Maia, mărunta, dar consistentă;…

În copilărie, locuiam într-un bloc interbelic în care fereastra cămării se deschidea spre scara principală. Nu mă întrebați de ce, nu am înțeles niciodată. Orișicum, această nefirească situație însemna că, la orice sosire acasă, aflam cu precizie ce gătiseră doamna Hulea de la parter sau madam general Kogălniceanu de la primul etaj. De obicei, în cazul doamnei general, era vorba despre vreo fiertură horror destinată haremului de 10 pisici, peste care domnea motanul Capsomanu’. Acesta era chemat acasă, din vagabondaj, de sunetul a două cuțite ascuțite între ele, semn că era gata cina. Mă scuzați, am divagat, să revenim la etajul II, unde, la fereastra de la cămara noastră, se întâmplau o serie de lucruri. Prin ochiurile grilajului său de fier forjat ne arunca poștașul revista Pif, cu tot cu gadgetul ei. Pe aceeași fereastră, mama se rățoia la noi, ca toate celelalte mame din bloc, să trecem urgent…

Am lăsat-o mai moale cu scrisul în ultima vreme, pentru că Muza s-a săturat, probabil, de programul meu haotic şi a luat-o din loc către alte bloguri mai ospitaliere. Acum, dacă tot a venit vorba despre Muza asta, întotdeauna mi-am imaginat că seamănă leit cu bunică-mea, Mama Dica ot Bucureşti via Caracal. Trupeşă, pofticioasă, pragmatică până la cinism şi cu un umor din ăla oltenesc, care pişcă la lingurică, precum ardeiul iute. O puteţi cunoaşte mai bine aici. Perioada în care nu am scris pe blog coincide, ca să vezi, cu perioada în care am pus în paranteze şi chestiunea gătitului creativ. Aşa că mi-o pot imagina pe mai sus menţionata Muză zicând, în crescendo, următoarele: – Auzi, dragă, da’ tu nişte mâncare de oameni nu mai faci? Doar paste fierte, ca la mă-ta mare ailaltă? Şi salată?! Iar salată? O să vă crească dinţii ca la iepuri… Aţi înnebunit…

Cam la vremea asta de început de iulie plecam în vacanţa de vară, la ţară. Pentru copilul bucureştean, lumea Munţilor Vrancei se deschidea imensă şi pe alocuri ameninţătoare. Eu şi Sorin eram cei mai mari în tribul de nepoţi ai Vornicilor, urmau Dan, apoi Radu şi Bogdan, despărţiţi între ei de doar câteva zile. Mai târziu, ni s-a alăturat Isabella. An de an, în seara dinainte de plecare, tata ne scotea, ca pe oamenii mari, la restaurantul Pescăruş – mititei pentru noi, bere pentru el. Apoi, în zori de zi, Mama Dica dădea trezirea şi ne ambala, somnoroşi şi emoţionaţi, în Dacia 1100, dimpreună cu sacoşe încărcate cu baghete Bucureşti şi geamantane pline cu spielhosen-uri, tenişi chinezeşti şi pălării de soare din doc albastru. De cum treceam, prin vadul cunoscut, pârâul Domoșita, aventura începea. După ce era dată deoparte poarta cea lungă din trunchiuri de copac, maşina tatei, încărcată cu…

Mă uitai în urmă, pe blog. Și ce văzui? Că mai făcui. Creveți din ăștia. Însă când îi făcui, omisei să vă dau rețeta exactă.  Pfff, obosii cu perfectul ăsta simplu – cred că, dacă vazură, se declarară mulțumite Coana Mare, mama Dica și tanti Ana, de pe unde or fi ele acum, în cerul ăla mare cât toată Slatina și tot Caracalul la un loc. Ingrediente 600g creveți prefierți, decorticați, dezghețati și bine scurși de apă 50g unt, tăiat în cubulețe 1 lingură ulei de floarea soarelui 4 căței de usturoi un praf (cât vă ține pipota) de piper cayenne un praf de piper negru, proaspăt măcinat un praf de sare pătrunjel verde, tocat puțina zeamă de lămâie Mod de preparare Într-o tigaie încăpătoare, pune să se topeasca untul, la foc potrivit. Adaugă uleiul, care va ajuta ca untul să nu se ardă și să nu se închidă la…

De ani buni, duceam dorul unei mâncări pe care bunică-mea o pregătea vara – puteam să simt gustul dulceag al verzei noi, răcoarea mărarului proaspăt, sosul bogat în arome şi uşor picant. După o tură de forţă în Piaţa Basilescu, acum ceva vreme, m-am ales cu o varză frumoasă şi cu o legătură zdravănă de verdeţuri, aşa că nu mai aveam niciun fel de scuză să nu mă pun pe treabă. Am dat o raită online, să văd dacă regăsesc reţeta aşa cum mi-o aminteam, însă nu am descoperit-o. Aşa că mi-am pus memoria (câtă mai am) la contribuţie şi iată ce a rezultat. Ingrediente 2 linguri ulei de măsline 1 varză dulce (nouă) nu prea mare 1 ceapă zdravănă, tocată 1 ardei gras, curăţat şi tăiat fâşii 2 morcovi, curăţaţi şi daţi pe răzătoare 1 ardei iute roşu, curăţat de cotor, fibre şi seminţe, tocat 2 tije de ţelină,…

Ce subiect mai potrivit pentru această zi în care sărbătorim copilăria, cu tot ce înseamnă ea, decât mofturile şi marotele alimentare ale anilor noştri de început? Da, recunosc, eu sunt copilul mofturos din titlu (Îmi asum folosirea timpului prezent. Greu de crezut, dar şi acum sunt la fel, cu tot blogul meu eminamente culinar). Un copil răzgâiat de o bunică emerită în bucătărie şi învăţat cu mâncarea bună de nişte părinţi gurmanzi şi umblaţi prin lume. Aşadar, ce uram să mănânc, atunci când eram mică? Lista nu e lungă, dar e valabilă şi azi. Să începem cu pielea de pui şi zgârciurile din supe, ciorbe şi mâncăruri gătite. Oroarea ororilor! Nu le mănânc nici astăzi. Gândul mă cutremură. Unica dată în această existenţă când am pus gura pe aşa ceva a fost într-o tabără, prin clasa a V-a, la Sinaia. E drept, în acea primă tabără din viaţa mea, am…

Poate că aşa se întâmplă şi la voi acasă: atunci când fac o pască, toată lumea se bate pe umplutură. Mă rog, sunt şi reţete care fac excepţie, însă – de cele mai multe ori – masa se încheie cu cucoane la dietă (care îşi amintesc brusc câte calorii n-aveau voie să mănânce) şi copii mofturoşi („mamiiii, mie nu îmi place pâinea ahahahahasta!”) care lăsa în farfurie bunătate de crustă. În plus, recunosc sincer că sufăr de sindromul cozonacului de bunică. Nu au existat, nu există şi nu vor exista cozonaci cum erau cei ai bunicii mele materne. Punct. Legendarii cozonaci erau frământaţi cel puţin două ore, cu tot cu pauze de tras sufletul, erau galbeni, pufoşi, cu o umplutură pentru care am făcut fixaţie (miez de nucă dat prin maşină, frumos caramelizat împreună cu zahărul, totul stropit cu rom). „Ando, când frămânţi cozonacii, trebuie să curgă apă din pod!”,…