30 Results

Mama Dica

Search

Unde sunt meseriasii si pravaliasii de alta data? Iata o intrebare pe care mi-o tot pun de cand m-am mutat (din nou) intr-un cartier vechi al Bucurestiului.   Vad peste tot urme : firmele ruginite, atelierele parasite, micile magazine – acum cu vitrinele prafuite, astupate cu scanduri ori cu cartoane rupte.  Mai rezista ici un tapiter, colo un cizmar – cam atat.  Ca sa nu fie uitati cu desavarsire si sa ramana, plutind improbabil in spatiul virtual, daca nu in memoria noastra de lunga durata, am sa ii insir aici pe cei care mi-au populat copilaria. Sa incepem cu domnul Tudorica, macelarul.  Avea pravalia undeva pe Popa Nan: mica si curata, cu butucul voluminos, in care stateau, infipte si stralucitoare, cateva satare si cutite. Domnul Tudorica avea tichie, halat si sort alb, lung.  Isi ascutea harnic instrumentele de lucru si ii taia bunicii „cateva vrabioare fragede, pentru asta mica”.  Asta…

Nora, Polux, Ness, Gipsy, Tara, Alfa și Jay. Ăștia sunt toți câinii pe care i-am avut, din copilărie și până acum, în ordine cronologică. Și tot în ordine cronologică o să parcurgem poveștile lor. Astăzi, despre Nora. Mama și bunica erau împotrivă. Deh, cucoane cu boala curățeniei și cu grija mobilierului de familie. Coana Mare părea mai deschisă ideii, mai ales după ce își rupsese piciorul și rămăsese ușor (zicea ea)/ zdravăn (ziceam noi și doctorii) șchioapă. După chirăieli și vaiete, ai mei reușiseră să o mute din odăile ei de pe Strada General Dragalina vis-a-vis de noi, la hochparterul unei case cu curte la comun. Adică la „pușcărie”, după părerea ei. Tata era capul răutăților, el deschisese dezbaterea cu fraza: „Copiilor de la oraș le trebuie un câine, ca să învețe responsabilitatea pentru o altă ființă și interacțiunea cu animalele”. Discuțiile erau aprinse și însoțite, din tribune, de smiorcăielile…

Poate că s-ar fi iubit sau poate nu. De întâlnit, se întâlniseră în circumstanțe profesionale, am putea spune, pentru că ea era stewardesă la Tarom, iar el era călător frecvent pe ruta București-Paris și retur. Atunci când ea, mama mea, începuse să zboare pe această rută, colegele îi arătaseră un ins solid, cu carură de rugbist, și îi spuseseră: “Mariana, îl vezi pe tipul ală de pe locul de la fereastră? Cum, dragă, care?! Ăla cu nasul mare, care aduce cu Lino Ventura. Da, ăla! E Tudor Vornicu, corespondentul Agerpres la Paris. Vezi că moare de frică, nu îi place deloc să zboare. De cum decolăm, o să scoată sticluța plată de Remy Martin din buzunar și o să tragă câteva duști, să se calmeze. Nu îți fă griji, după aia adoarme tun, mai și sforăie uneori, doar să avem grijă să îl trezim când ajungem la destinație.” Așadar, se…

Acum ceva vreme, făcând ceea ce fac zilnic, adică o revistă a presei internaţionale pe subiectele legate de românii din întreaga lume, am dat peste un articol din „Times of India”. Era clasica poveste de succes a unui start-up “născut” de tineri antreprenori şi preluat de o mare companie. Numai că eroina principală era o româncă de-a noastră, Cristina Maiorescu. Iar respectivul start-up funcţiona în domeniul mâncării sănătoase. Am parcurs fascinată povestea ei şi am decis să o contactez pentru un interviu. Pentru că fondatoarea Kristys Kitchen are enorm de multe aventuri de povestit şi multe lecţii de suflet şi de curaj pentru noi toţi. Pentru că pasiunea şi determinarea, îndrăzneala şi dorinţa de a face lumea un loc mai bun nu cunosc frontiere. Şi pentru că a venit timpul ca noi, românii, să învăţăm de la cei asemenea Cristinei că avem şansa şi toate calităţile necesare pentru a contribui,…

Atunci când copilul vine la masă, mama nu discută, ci execută. În acest caz, odrasla m-a pus să pregătesc ceva ce nu mai făcusem de multă vreme: coaste. Aş fi vrut să le frigem pe grătar, însă vedem cu toţii cum e cu timpul (im)probabil – în condiţii meteo neprielnice, au fost pregătite încetinel, la foc mic, la cuptor. Şi bine că a fost aşa. Ingrediente 1,25 kg coaste de porc, tăiate în bucăţi măricele jumătate de cană de sos chili dulce 1 1/2 linguriţe ghimbir curăţat şi dat pe răzătoare 4 linguri sos de soia 100 ml bere sare şi piper negru proaspăt măcinat Mod de preparare 1. Într-un castron încăpător, amestecă sosul de soia, ghimbirul ras, sosul de soia şi berea cu sare şi piper negru după gust. Adaugă bucăţile de scăricică, amestecă bine, să ajungă marinada prin toate cotloanele. Acoperă castronul cu folie de plastic şi pune-l…

Eu îi mai dau primăverii ăsteia încă o şansă şi gata. Că m-a înnebunit cu indecizia (aici, domnii ar sări şi ar adăuga tipic feminină, însă I beg to differ, că am văzut băieţi de mii de ori mai nehotărâţi decât fetele): ori ne lasă să scoatem la aerisit garderoba de vreme caldă, ori ne decontează cheltuielile cu ibuprofen şi antihistaminice. Ca să îi forţăm mâna, să povestim un pic despre ce vom purta în vara asta. Să revin la ce spuneam în episodul de anul trecut: nu putem purta chiar orice „se poartă”. Pentru că avem bun simţ, pentru că suntem realiste şi pentru că, după 40 de ani, nu tot ce zboară pe podiumurile prezentărilor de modă se mănâncă. Pentru că îngraşă in more ways than one. Ca impresie generală, e o mare brambureală în moda acestui sezon. Am senzaţia că marii creatori, împunşi în coaste de investitorii…

Acum câteva zile, în faţa oglinzii, mi-am pus, pentru prima oară, câteva întrebări. De ce naiba mă fardez? Care e rezultatul pe care îl urmăresc? Reuşesc, cu rutina pe care mi-am construit-o, să obţin acel rezultat? Într-o lume peste care aparenţa tinereţii veşnice este împărăteasa şi în care peste 450 de miliarde de dolari (aţi citit bine, cam cât PIB-ul Norvegiei acum câţiva ani) sunt cheltuite anual pe produse cosmetice, care mai este sensul şi scopul acestui ritual pe care îl practicăm în fiecare zi? Poate că sună a filozofie de duzină, însă pentru noi, femeile mature, acest scop devine cel puţin la fel de important ca şi căile prin care îl atingem. Machiajul, pentru acelea care au trecut de „o anumită vârstă” (mă prăpădesc de râs când aud formula asta), e o temă care a ocupat deja prea multe coperţi de revistă, pagini de blog şi minute de emisiune…

Preambul Anul trecut, cam pe vremea aceasta, mă aflam în plină frenezie a organizării unei nunţi. Propria mea nuntă. Uitându-mă în urmă, sunt lucruri de care aş fi preferat să se ocupe un profesionist, însă – una peste alta – mă bucur că am procedat aşa. Rezultatul m-a surprins până şi pe mine. Dacă iau în considerare reacţiile celor care au fost alături de noi, amintirile şi, cel mai important, felul în care ne-am simţit noi, cuplul de însurăţei, se pare că am reuşit combinaţia perfectă de ceremonie memorabilă şi de petrecere nemaipomenită, alături de cei dragi. De aceea şi pentru că sezonul de nunţi al lui 2016 e în plină desfăşurare, m-am gândit că am de împărţit puţină înţelepciune miresească domnişoarelor şi doamnelor care sunt pe cale să facă acest pas. Nu voi vorbi despre momentele de entuziasm iresponsabil, despre crizele de nervi ori despre permanenta regăsire a sentimentului…

Mai ţineţi minte cum arătau meniurile sărbătorilor noastre în vremuri comuniste? Cum improvizau mamele şi bunicile tot felul de gustări din ce nu aveau? Îmi amintesc si acum gustul pastei de sardine frecate cu unt, sare de lămâie şi pătrunjel tocat mărunt. Sau felul în care se înmulţea bucăţica de telemea ori pumnul de măsline cu tot felul de adaosuri, ca să rezulte o cremă sărată şi tare de îţi spărgeai capul cu ea, pe care de-abia o puteai întinde pe felia de pâine. Coana mare, olteancă mărunţică şi neagră în cerul gurii, boieroaică scăpătată de Caracal, făcea întotdeauna scandal când se aşeza în capul mesei şi vedea aşa expoziţie de teribile străduinţe culinare. „Păi bine, mă Dico”, îi spunea ea bunică-mii, „în halul ăsta ajunserăm, de ne dai sărăciile astea de antreuri? Pe vremea meeeea, nici săpătorii de şanţuri nu mâncau aşa ceva. Aducea tac-tu mare cu şareta de…

Nu este prima oară când o declar: urăsc să prăjesc! Orice reţetă care menţionează prăjeala în ulei, într-o tigaie, mă pierde. Şi asta nu pentru că nu îmi plac lucrurile crunchy ori pentru că am obsesii dietetice (orice lucru bun, consumat cu măsură, nu te omoară), ci pentru că mă înnebuneşte chestia cu uleiul care sare în toate direcţiile, umple maşina de gătit, pe mine şi ambientul pe o rază de câţiva metri buni. Poate că trebuie să mai studiez procedeul, or fi aspecte tehnice (cum ar fi temperatura uleiului, adâncimea lui ori dimensiunea tigăii) care îmi scapă. Una peste alta, evit cât pot, dacă pot, astfel de reţete. Acestea fiind spuse, fobia mea legată de prăjit nu mă împiedică să am pofte monstruoase când vine vorba de chiftele rumene, fierbinţi ori de minciunele deep fried, cum făcea bunica. Minciunele pe care,jur cu mâna pe şorţul meu de bucătărie, le…