Am lăsat-o mai moale cu scrisul în ultima vreme, pentru că Muza s-a săturat, probabil, de programul meu haotic şi a luat-o din loc către alte bloguri mai ospitaliere. Acum, dacă tot a venit vorba despre Muza asta, întotdeauna mi-am imaginat că seamănă leit cu bunică-mea, Mama Dica ot Bucureşti via Caracal. Trupeşă, pofticioasă, pragmatică până la cinism şi cu un umor din ăla oltenesc, care pişcă la lingurică, precum ardeiul iute. O puteţi cunoaşte mai bine aici.
Perioada în care nu am scris pe blog coincide, ca să vezi, cu perioada în care am pus în paranteze şi chestiunea gătitului creativ. Aşa că mi-o pot imagina pe mai sus menţionata Muză zicând, în crescendo, următoarele:
– Auzi, dragă, da’ tu nişte mâncare de oameni nu mai faci? Doar paste fierte, ca la mă-ta mare ailaltă? Şi salată?! Iar salată? O să vă crească dinţii ca la iepuri… Aţi înnebunit toţi cu salatele astea! Să ştii că eu mai stau 5 minute şi plec. Mai ţii minte când erai mică şi făceai tâmpenii împreună cu frati-tu, că mi-aţi mâncat sufletul amândoi, Doamne iartă-mă, cum te ameninţam că plec la Cocuţa şi Ionel? (N.A. Ăştia erau nişte copii-model fictivi, care nu consumau sufletul nimănui, aveau batiste curate, unghii tăiate şi mâncau tot din farfurie) Păi să ştii că până acum glumii, da’ chiar plec. Te învăţai reţetele mele, manierele la masă, îţi lăsai până şi Sanda Marin în ediţie princeps. Şi tu ce faci – grătar din piept de pui?! Sunteţi careva bolnav prin casă? Gata, unde naiba îmi sunt pălăria şi poşeta, că adineaori erau aici, pe bufet.
Şi aşa s-a făcut că a plecat in more ways than one.
Dica, precum noi toate, femeile acestui neam pestriţ, era o mare gurmandă. Dimineaţa, când trebuia să mă trezească pentru plecarea la şcoală, intra în camera mea, se trântea cu zdronc pe pat şi începea, cu o voce mieroasă:
– Anduțica mea, ce să îţi gătesc eu azi? Să-ţi facă ţie Dica o supă cu găluşte, din aia bună, de îţi place să o mănânci cu pătrunjel, cu piper şi cu caşcaval ras deasupra?
-Haaaai, măăăăă Dico, că mi-e somn, mai lasă-mă 5 minute.
– Nu te las, că adormi la loc. Dacă nu e coadă şi găsesc, iau nişte vrăbioare de la nea Tudorică măcelaru’ din colţ de la Popa Nan. Și le fac la cuptor, în sos de vin. Cu piure. Şi murături. Ptiu, că îmi lăsă gura apă.
Da, așa începeau zilele pentru biata de mine. Dacă nu era supa cu găluște, erau ostropelul, rasolul de vita, ardeii umpluți, chiftelele marinate, sărmăluțele în foi de viță, tocănița de cartofi, mâncarea de castraveți acri, papricașul de pui, limba cu măsline and so on and so forth. Deci, să nu vă mai mirați de acțiunile mele culinare, da?
– Te ro-ho-ho-hog, făceam eu, cu plapuma trasă peste cap, nici nu m-am trezit bine şi mă iei cu mâncarea.
– Păi te iau, cum să nu te iau, nu văzui io aseară ce palidă eşti…. Mi-a zis și madam Kogălniceanu, când m-am întâlnit ieri cu ea la Hala Traian. „Dico, Dico, nu e a bună cu aia mică. E slabă și albă ca o stafie.” Așa mi-a zis! Și ea știe, că a fost microbioloagă. Sigur eşti anemică, tre’ să te duc la madam doctor Brânzei, să îţi facă iar analizele, să-ţi dea nişte fier.
– O să îmi dau eu cu un fier în cap, dacă nu mă laşi să mai dorm!
– Bine, dragă, bine, că io dacă vorbesc, găuresc! Aşa îmi trebuie dacă mă omor să hrănesc o familie de nebuni. Nici dacă eram vivandieră pe front, nu eram tratată aşa. Vezi că îţi lăsai pe noptieră nişte cacao şi două – trei tartine…
Pleca semi – trântind uşa, ca să îşi demonstreze exasperarea. Mă lăsa cu unul cel mai temuţi monştri cu care am avut de a face în copilăria și adolescența mea: înfiorătoarea, greţoasa, imposibila cacao cu lapte. Îndulcită cu cel puţin TREI! linguriţe de zahăr. Acoperită cu un strat (oribil, dacă mă întrebați pe mine) de caimac gălbui. Şi cu un destin invariabil tragic: apucam cana cu două degete şi o turnam în chiuveta de la baie. Pe şest, acoperindu-mi urmele ca un recidivist cu experienţă, lăsam aşa, de mostră, un strop de cacao pe fundul cănii şi spălam chirurgical chiuveta. De la trauma acelei concocții infernale mi se trage băutul cafelei fără zahăr şi fără lapte. Cu cât e mai neagră şi mai amară cafeaua mea, cu atât mai bine! În mod paradoxal, atunci când o beau, mă gândesc frecvent, cu duioşie şi cu o cutremurare post-traumatică, la Mama Dica şi cana ei matinală cu cacao hipercalorică.
Photo by Janko Ferlic from Pexels
Mama Dica & fetele 
Mama Dica la fotograf 
Mama Dica la liceu 
Mama Dica & tanti Ana, sora ei, cu tatal lor, Sebastian Radovici
